Făcând referire la romanul Adio, Europa!, Virgil Nemoianu scria că opera lui I. D. Sîrbu e una din cele mai semnificative producții culturale românești ale anilor ʻ80 ai secolul trecut, precum și unul din puținele romane de idei cu adevărat valoroase care au fost concepute în limba română [1]. Și continua: ʻdacă ar fi apărut în străinătate (în germană sau franceză), ar fi dovedit imediat că rezistența intelectuală românească poate sta cu cinste alături de reflexiile lui Tadeusz Konwicki, György Konrad, Andrei Bitov, Voinovici (cu modul lor satiric-fantastic-distopic) sau chiar Amalrik și Zinoviev, că poate produce opere de comparabil merit cu această generație de dizidenți [2]. Cuvinte frumoase și sincere despre un roman de sertar nu foarte prizat la noi. Nici I. D. Sîrbu nu a suscitat un interes prea mare în rândurile intelectualității românești. Au fost și sunt la modă intelectuali mainstream, anticomuniștii postcomuniști.
I. D. Sîrbu s-a născut pe 28 iunie 1919 la Petrila. A urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie din Cluj-Napoca, fiind un strălucit membru al Cenaclului Literar. Student fiind, a luptat pe Frontul de răsărit. După absolvire a fost asistentul lui Blaga și, mai apoi, conferențiar la catedra de estetică a profesorului Liviu Rusu. Represaliile din anii ʻ50 nu l-au ocolit. Retrogradat în 1950, ʻpentru orientări idealisteʼ, devine învățător la Baia de Arieș, apoi profesor de liceu. La 10 septembrie 1957 este arestat pentru ʻomisiune de denunțʼ. Va urma calvarul, varianta autohtonă, cu toate asperitățile lui: zeghe, izolare, bătăi, tăiat stuf iarna în deltă, canal, pe scurt, reeducarea. După șase ani duri, ani care vor reveni mereu și mereu în cărțile scriitorului, este eliberat, dar va avea interdicție de semnătură și domiciliu forțat la Petrila. Acolo a lucrat în mină ca vagonetar. A fost angajat în aparatul tehnic al Teatrului din Valea Jiului, iar scurt timp după aceea, va ocupa, pentru ultimii ani din viață, postul de secretar literar al Naţionalului craiovean. Moare la Craiova la 17 septembrie 1989, în urma unei lungi suferinţe generate de un cancer la gât, cu trei luni înainte înaintea unei revoluţii pe care nici măcar nu o mai putea visa.
Adio, Europa! [3] este un roman de sertar valoros. Încheiat în 1985, va apărea postum. Sîrbu nici măcar nu a îndrăznit să-l predea editurii. A îndrăznit să-l gândească și să-l aștearnă pe hârtie, ferindu-l de mâna Securității, cea care-i mai confiscase şi alte manuscrise şi cărţi din bibliotecă [4]. Este un roman al disperării. Scris la persoana I, romanul ne prezintă imaginea opusă a două lumi, cea a tinereților universitare, o viață liberă de orice constrângeri exterioare, alta a exilului craiovean, timpul umilinţelor, al penitenţelor şi al fricii. Pe de o parte, universul luminos al anilor formării intelectuale, lumea lui Desiderius Candid, personajul principal, autorul de fapt, Olimpia (soţia), Genopolisul universitar (Cluj-Napoca), Napocos (clasicul gânditor, Blaga în fond). Pe de altă parte, lumea comunismului, spațiul și oamenii lumii otomano-fanariote, cu Isarlâk (Craiova), Ulan-Bucur, pașalâcul medieval, spahii, armenii proaspăt turciți, șeitanii infernali, directorul capugiu adjunct, ișlicarii de rând, tătarii din direcţiune, chehaia adjunctă, cultur-başa, cârcserdarii, arnăuții, agia atotștiutoare etc. Personajele reale ale vieții cotidiene sunt perfect caricaturale. Ne întâlnim cu Tutilă Doi, Caftangiu, tovarăşul Ilderim, Tutilă Unu, Omar Kaimakov (poetul de curte), Osmanescu, Solimanul (însuși sultanul, supremul conducător).
Fostul profesor de filosofie din Genopolisul tinereţii, Desiderius Candid, este obligat să trăiască la porţile orientului, în Isarlâk, unde este încojurat de o lume ostilă şi bănuitoare. Având o funcție ridicolă, corector de etichete pe lângă Combinatul de Panificaţie şi Vinalcool, profesorul este mereu la discreţia autorităţilor locale, cu mari legături în Divan. Nașul, Nașa și atotputernicele cadâne domnesc ciocoiește peste oraş. Delaţiunea și peșcheșul sunt monezile curente. Totul se întâmplă sub atenta supraveghere schizoid-securistoidă. A râde zgomotos în Isarlâk, în plină zi, nu e așa de simplu. Genopolianul arogant, cel care râde de un afiş al Universității Populare, afiș greșit întocmit (Karl Marx în loc de Karl May), are de-a face cu niște bieți tare răi, berzele albastre securiste. Profesorul Candid intră într-un fel de bal-anchetă, este închis și obligat să scrie amănunte autobiografice fluviu. Tot romanul este străbătut de această dâră de frică, represiunea aparatului de supraveghere și control. Salvarea este simplă, biblioteca – patria mea este o bibliotecă – și familia, Olimpia, soția autorul, în chip de înger păzitor. Dacă în Lupul și catedrala autorul este înconjurat de ploşniţe, ʻaceste rămăşiţe sclavagist-feudale care se înmulţesc pe zi ce treceʼ [5], în Adio, Europa! locul ploşniţelor este luat de berzele albastre (securiștii). ʻÎmi aduc aminte de serile genopoliene, de acel secol din viaţa mea în care nu cunoscusem nici berzele albastre ale fricii, nici crabii instinctului de conservareʼ [6], nota cu amărăciune Sîrbu.
Desiderius Candid se declară un european liber [7]. Aristotel îi e pavăză și îl ajută să gândească ʻca orice europeanʼ, adică matematic, logic, clar, precis și eficace. Într-un vis-parabolă, Candid este surprins de un drac tocmai când trecea granița. Purta într-o traistă un fier de plug. În acest vis simbolic apare şi magistrul Blaga, Napocos. Uimit, acesta îl întreabă pe Candid unde fuge cu acel fier de plug. Să îl îngrop la Roma, răspunde sfios profesorul, deja am dus un fier la Viena. L-am îngropat acolo. Pe altul l-am dus la Champs Eyssées, lângă Arcul de Triumf. Acesta ar fi ultimul, vreau să îl îngrop în Forumul Roman, cât mai aproape de Vatican. ʻŢara mea lunecă într-o derivă mortală: se şi scufundă, se şi îndepărtează de Europa-Mumă. Prin Balcani, Bizanţ, ne paşte pericolul de a ne topi în îmbrăţişarea barbară a Asiei: a împărăţiei asiro-babilonene sau a pustiurilor lui Gingishan. Cu aceste fiare de plug aş dori să ancorez ţara mea de Europa: cele trei capitale reprezintă stâlpii devenirii noastre istorice…ʼ [8].
Confesiunile amare includ și sfârșitul tragic al N. Paloș, un presupus ziarist idealist (un hebdomadar genopolian). Așa își expiază Sîrbu demonii durerii. Într-o notă de subsol autorul avertizează că toate amănuntele legate de puşcărie, mină sau război sunt cât se poate de adevărate. Berzele albastre arestează mai mulți cetățeni cu numele de Paloș pentru a avea siguranța că adevăratul N. Paloş, autor de tablete idealiste, nu va putea scăpa nicicum. Iată cum se prăpădește în mizerie şi boală un oarecare Paloș, cetățean umil, prins în vârtejul luptei de clasă. În acest spațiu al claustrării, scepticismul e la el acasă. Nici un fel de speranţă nu se întrezărește la orizont. Leprele savant-universitare, cele care și-au schimbat garderoba convingerilor definitive de exact șapte ori (sau de mai multe ori), de îndată ce ajung pensionari, își scriu memoriile edulcorate. ʻOrice rahat, după ce se usucă, are dreptul să-şi scrie memoriile de trandafirʼ, așa parcă se exprima Napocos-Blaga. În lumea formalizării extreme, autoregenerarea este aproape imposibilă. Salvarea ar putea veni, sfântă naivitate completez eu acum, dintr-o solidaritate europeană. Sora noastră de gintă latină, Franţa, ar trebui să ne dea o mână de ajutor, Occidentul însuși ar trebui să apere acest spaţiu european de pericolul comunistoid. Așa spune Candid-Sîrbu. Dar occidentul, va nota dezamăgit autorul, este impasibil la suferința est-europenilor. Nu doar europenii, dar și americanii întruchipaseră la un moment dat speranța: ʻ…în pușcărie, ‹‹americanii›› reprezintă un simbol prin care se întreţine o speranţă. Nu se poate trăi de-a lungul a decenii întregi de puşcărie şi lagăr fără să ai, la modul cel mai fantasmagoric şi obsesiv, o cât de vagă speranţă că Istoria ne va da dreptate şi că adevărata eliberare – cândva, cumva – are să aibă locʼ [9]. Între timp speranța americană s-a reîntors în oraș. În altă parte, Napocos, într-un discurs eurosceptic, vorbește de libanizarea Europei, de memoria istorică bolnavă, egocentrismul și consumerismul european. ʻNoi nu avem în țară noastră – cu excepția familiei sultanale – nici un marxist convins. La ei sunt cu milioanele: au şi arme, și tipografii, au gata pregătite spânzurătorile sau ghilotinele viitorului lor luminosʼ [10].
Adio, Europa! este un roman-confesiune autobiografic, străbătut de la un capăt la altul de dâră de deznădejde. Este reflexia unui intelectual european obligat să îndure comunismul de zi cu zi, deşi visase tot timpul la luminile Occidentului. În prologul confesiunilor, Deziderius Candid, internat fără termen într-un lazaret, cu diagnosticul ʻSindrom cronic de manie schizofrenică de tip antidialecticʼ, este pus să scrie autodenunţuri fluviu. În acest plan simbolic avem imaginea a cea ce a fost comunismul valahă în viziunea lui I. D. Sîrbu. O nebunie.
1. Virgil Nemoianu, “I.D. Sîrbu: satira şi lirismul”, prefață la I. D. Sîrbu, Traversarea cortinei. Corespondența lui I. D. Sîrbu cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora, Editura de Vest, Timişoara, 1994, p. 16.
2. Ibidem, p. 16.
3. Ion D. Sîrbu, Adio, Europa!, Vol. I și II, Cartea Românească, București, 1993.
4. De altfel, romanul are un dublu final. Al doilea, intitulat simbolic În loc de testament, ar fi trebuit publicat numai în caz că autorul ar fi fost arestat și anchetat.
5. Ion D. Sîrbu, Lupul şi Catedrala, Editura Casa Școalelor, București, 1995, p. 41.
6. Idem, Adio, Europa!, Vol. I, p. 209.
7. A fi latin înseamnă a fi european și a nu fi asiatic. A fi european înseamnă a păzi dreptul roman, adică familie, proprietate, republică plus morala creștină: să nu minți să nu furi, să nu ucizi, dar mai ales să nu te închini unor dumnezei ciopliți din politică sau din curvăsăria marilor puteri (Adio, Europa!, Vol. I, p. 26-27).
8. Ibidem, Vol. II, pp. 210-211.
9. Ibidem, Vol. II, p. 202.
10. Ibidem, p. 220.
