În data de 12.10.2016, la o generație distanță de când am lichidat, cel puțin oficial, cu practicile comuniste de guvernare, profesorii candidați, din liceele, școlile și grădinițele patriei, au dat examen scris pentru a deveni directori, ceea ce nu înseamnă, însă, nici jumătate din totalul probelor concursului de directori. Situația globală merită privită cu seriozitate deplină: în afara unor concursuri de dosare (ceea ce implică o bătălie între cei care au cele mai multe diplome și premii fantasmagorice), organizate sporadic din 1990 încoace, unitățile de învățământ preuniversitare din România au funcționat fără ca managementul să fie vreodată examinat corespunzător. Subiectul este, să fim sinceri, neimportant. Dacă am fi serioși cu noi înșine, ceea ce nu ni se întâmplă chiar în fiecare zi, am recunoaște că, până la urmă, directorul de școală nu este o persoană cu prestigiu în statul român și nici în societatea largă. Acesta nu semnează bugete, nu organizează licitații publice, nu dă avize, nici măcar nu angajează pe cineva. Din punct de vedere financiar, nu se compară cu un inginer IT, care are doar doi ani de experiență în domeniu. Judecând după salariu, conducerea școlilor câștigă la fel de mult cât un șofer în Ministerul Afacerilor Externe (dar și ca șoferii din alte ministere mai răsărite, cu buget gras) și, probabil, chiar mai puțin decât un șofer din Banca Națională a României, sau unul de la Exim Bank, de la Autoritatea de Supraveghere Financiară și alte câteva instituții cheie din stat. Probabil că doar personalul, care se ocupă exclusiv de curățenie, din cadrul SRI sau SIE aduce acasă o leafă mai mică decât un director de colegiu național, restul angajaților din Servicii fiind, cu siguranță, mai bine remunerați decât autoritatea supremă din școlile publice din România.
Privit însă din interiorul sistemului de învățământ, directorul de școală, atunci când este, într-adevăr, prezent zilnic la muncă, este un personaj când chinuit, când favorizat de legi strâmbe. În școlile din România, profesorul suplinitor este obligat, după cum prevede legea în vigoare, ca la un interval de maximum trei ani, iar adesea chiar mai des de atât, să dea examen național, dacă dorește să-și mai practice, în voie, meseria. Din nefericire, acest examen este poate cel mai greu din toate cele organizate în învățământul preuniversitar. Din fericire, suplinitorii sunt minoritari ca număr și neglijabili ca influență. În schimb, directorul școlii este, de multă vreme, renumit an de an, prin decizie, fără să fie în vreun fel examinat (deși este, sigur, cercetat). Altfel zis, funcția de director este mai volatilă, mai fragilă chiar, decât cea a unui suplinitor sau a unui portar de școală. Adevărata funcție, cu perioadă determinată, din școala românească este cea de director.
Cum își primește directorul ,,continuitatea’’ pe post? Desigur, talentul și calitatea actului managerial îl recomandă din capul locului. Dacă ar fi, totuși, așa, de ce a trebuit să așteptăm atâția ani pentru a organiza o selecție printr-un examen? Iar dacă aceste calități nu lipsesc, ceea ce se mai întâmplă, din când în când – e adevărat, din ce în ce mai rar –, din ce motiv este managerul pus în situația de a fi, în fiecare lună august, confirmat în funcție? Pentru că, de fapt, hârtia, prin care directorii sunt confirmați în poziția de lideri, depinde de o serie de factori, care nu are nimic în comun cu educația publică sau cu interesul general. Factorii sunt apolitici, pentru că aceștia nu privesc decât interesele private ale unor găști, travestite în funcționari publici.
Directorul, prin urmare, este numit de un sfert de secol în România, conform următoarelor condiții: 1) are legături de rudenie sau este prieten apropiat al unui om politic local (consilier la primărie sau chiar primar), care îl sprijină din umbră, 2) unii angajați din birocrația inspectoratelor le sunt îndatorați acestui director sau acesta este, din nou, prieten sau rubedenie cu cineva din inspectorat sau chiar minister și 3) mituiesc sau închid ochii la diferite ilegalități din unitatea lor de învățământ. Primele două condiții nu implică, realmente, câștiguri directe pentru cei care îl ,,ung’’ pe director rege între colegii din cancelarie. Politicianul o face, adesea, din motive străine de un beneficiu imediat, iar personalul birocratic acționează mai mult pentru a reechilibra un serviciu printr-un altul similar (directorul de școală le-a ajutat prietenul sau ruda printr-o recomandare, într-o anume circumstanță presantă).
Abia a treia condiție explică în profunzime de ce unii ajung directori și se mențin sau nu în posturile lor de conducere. Primul mod facil de a face ilegalități este de a manipula intrările în sistem. Practic, directorul, împreună cu cineva sus-pus din minister sau din inspectorat, nu declară un post liber, după ce un alt profesor îl eliberează, odată cu ieșirea la pensie. Acest loc de muncă este păstrat, în mod clandestin, pe timpul verii, pentru un alt profesor din sistem, fie acesta pensionar, fie activ, fără a intra în cadrul concursului național de titularizare. În mod real, șomajul tinerilor, care doresc, din nefericire, să urmeze o carieră didactică, este îngăduit și susținut de această birocrație coruptă de stat.
Al doilea mod se referă la mita, pe care o primesc unii directori, pentru a transfera elevi în liceul lor (mai puțin putem vorbi de acest fenomen patologic la școala generală), mai bine cotat și mai dorit de părinții înstăriți decât cel la care a intrat, inițial, conform examenului, odrasla lor. Înainte vreme, cam până în anul 2010, cea mai profitabilă perioadă a anului școlar era sfârșitul lunii iunie și începutul lunii iulie din vară, atunci când are loc proba de bacalaureat. Conducerea liceelor, în mod special acolo unde se anticipau rezultate slabe, aduna bani și împărțea sume frumușele în stânga și în dreapta, pornind de la inspectorate și urcând, în cazuri rare, până în minister.
Al treilea mod de a face afaceri din școală este ca directorul să se prefacă că nu vede, atunci când, de fapt, observă, devizele pentru noile ferestre, noul acoperiș sau chiar băncile elevilor, de curând cumpărate, din finanțele publice, în școală. Dacă o minge costă 50 de lei pe piață, școala, direcționată prin anumite instituții ale primăriei, o cumpără (nu se știe de unde) cu 200-300 de lei. Într-o bibliotecă, dintr-o școală gimnazială oarecare a României contemporane, se poate găsi un DEX, achiziționat recent, la prețul de 300 de lei bucata. Îl cumpărăm de la librărie la un sfert din acest preț, dar ce mai contează? Oricum, nu îl consultăm atunci când este nevoie.
Al patrulea mod este chiar cel mai bănos pentru directori, atunci când unitatea de învățământ este prevăzută, grație domnului prim-ministru de pe vremuri, Adrian Năstase, cu o sală de sport sau un teren sintetic de fotbal. În acest fericit caz, directorul, ajutat de oameni vizionari din inspectorate și de alți inși cu flair în afaceri, cum ar fi cei de la administrația școlilor, vor dezvolta o întreagă rețea de parteneriate public-privat, care sunt, de fapt, dacă ANAF-ul ar funcționa și pentru școlile din România, o caracatiță, animată de cele mai dubioase intenții, în care evaziunea și chiar, la nevoie, spălarea de bani sunt la ele acasă. S-au ridicat duzini de vile în România capitalistă, membră a Uniunii Europene, din exploatarea privată a acestor bunuri publice. Este la fel de adevărat că sumele vehiculate sunt mizilicuri, în comparație cu sutele de milioane de euro, înghițite fraudulos, din alte ramuri economice, aflate, parțial, în grija statului. Interesul național nu ne permite, însă, să cercetăm corupția măruntă din sistemul public de învățământ.
Ei bine, în pofida acestor isprăvi repetate și intenționate, demne de Ali Baba și confrații săi în ale tâlhăriei, majoritatea celor 9000 de candidați, care au fost examinați în scris în data de 12.10.2016, au fost, sunt și, cel mai probabil, vor fi în continuare directori în unitățile lor de învățământ public. Cei mai mulți sunt vinovați de faptele descrise, la modul general, mai sus. Toți știu de existența feței întunecate a sistemului. Amploarea sa rămâne o simplă bănuială. Prezența sa apăsătoare este o certitudine, fără de care poziția lor de conducere nu ar avea nici o miză, alta decât cea profesională, care, în definitiv, nu contează aproape deloc.
Ar mai fi de amintit două aspecte. Rezultatele concursului arată, la prima vedere, roz, spre trandafiriu: cel puțin trei sferturi din candidați au obținut notele minim necesare, pentru a se califica în vederea ocupării funcțiilor de conducere. Totul este bine atunci când se termină cu bine. Pe de altă parte, cine se uită pe întrebările grilă, cele de la examinare, va constata că unui director de școală i se cer un IQ decent, vagi cunoștințe de legislație și noțiuni, chiar mai generale, despre cum se administrează și se organizează intern o școală. Deși profesorii care intră în sistem sunt forțați, atunci când trec prin examenul de titularizare, să formuleze idei într-un limbaj personal, să reproducă formule, să se exprime cursiv în limbi străine, să demonstreze matematic o lege a naturii, să aibă cunoștințe de psihologie a copilului, să cunoască arta de a preda și multe altele, unui director îi este suficient să arate, cel mult, competențele unui șofer în ziua examinării sale pentru carnetul auto. Având în vedere că a fost publicată, deja, o carte cu subiectele, rezolvate la minut, pentru acest examen, carte la care are acces, momentan, oricine se arată interesat de acest subiect, putem spune că s-ar putea organiza chiar și un concurs de cultură generală la televizor cu întrebările din concurs. Publicul, format neapărat din părinți, ar găsi show-ul chiar distractiv, iar participanții s-ar simți ca niște adevărați cârmaci peste grădinițe, școli, grupuri școlare, licee vocaționale și teoretice, colegii naționale și alte asemenea stabilimente rău famate.