Am văzut Sieranevada la Muzeul Țăranului Român. S-a jucat cu casa închisă, majoritatea biletelor fiind vândute online. Trecuse o lună de la lansare, iar afluența de la MȚR m-a surprins: nu sunt dese asemenea momente la cinematograful de la Șosea. Am citit mai apoi cronici, interne (Gorzo, Rogozanu) și externe (în The Guardian, The Telegraph etc.). Filmul m-a intrigat. M-a ținut acolo 3 ore și aș mai fi stat încă multe altele. M-am plictisit și m-am înviorat alternativ. M-am gândit tot filmul: oare unde am mai văzut asemenea scene? Și da, unde am mai întâlnit cadrele acestea toropitoare? Cum să (vă) spun, sunt un pic zăpăcit de realismul filmului.
Filmul se deschide ftizic, cu vremea apăsătoare a unei iernii apoase, jilave. Zăpada răzleață amplifică aglomerația și confuzia orașului hibernal. Dinspre strada Ionel Perlea se văd troleele ce șerpuiesc deșirate printre străduțele înghesuite. În acest cadru amorf se inserează Lari (un fel de martor r[bd[tor-flegmatic al tuturor posibilităților plicticoase) și scenele încep să se deruleze antrenant-monoton. Nu mai înșirui numele personajelor și preaplinul vieții lor obișnuite. Au fost detaliate în alte cronici bune ale autorilor amintiți mai sus.
Voi spune doar că în filmul lui Cristi Puiu sunt amalgamate aspectele vieții cotidiene postcomuniste. Chiar un inventar sumar este destul de cuprinzător. O octogenară (?) nostalgică valorizează sistemul comunist pentru valențele sale locative și de organizare judicioasă a muncii. Nimeni nu era pe drumuri și toți aveau acoperișul lor, așa argumentează vag-tendențios insensibila bătrânică. Insensibilă întrucât ea amplifică și mai mult starea nevrotică a unei mame ce suferă (și) de angoase postnatale. Familia gazdă (cu răposatul Emil cu tot) a fost prinsă în vârtejul ascensiunii sociale din timpul comunismului. Tocmai de la Ostroveni (județul Dolj), Emil a ajuns doctor în Bucureștiul blocurilor sordide. Și-a utilat un apartament cu tot felul de nimicuri utile și inutile. Iată un motiv de claustrofobie. Sumedenie de uși se deschid spre tot felul de spații-cameră prost luminate. Te plimbi încoace și încolo încercând să eviți pe cât posibil repausul lung din micile unghere supraaglomerate. Forma românească de modernitate nu i-a alterat obiceiurile acestei familii tipice, iar soția celui pomenit vrea să respecte tot, din fir a păr. Numai după moartea ei modernitatea copiilor se poate debarasa de arhaic. Până atunci toți trebuie să suporte ferm tot ritualul străvechi: părintele, imnurile religioase, binecuvântarea mesei, hainele date pentru răposat. De aici o lungă așteptare. Popa e un om cu multe treburi și, inutil de precizat, întârzie suficient de mult încât să sporească plictiseala, iritarea și foamea.
Personajele feminine sunt plictisite și cicălitoare. O tânăra o arde prin Control, bun prilej de aduce acasă o altă tânără, croată, ce s-a ‘greșit’ bahic și strică puțin aranjamentele unei după amiezi liniștite de familie reunită. Soția lui Lari, după ce vorbește verzi și uscate despre cumpărături stringente, scapă din amorțeala întâlnirii comemorative plonjând în lumea unui hipermarket mai real ca orice întrunire memorială. Despre tânăra mamă surescitată, sensibilă la suferințele celor ce au zăcut prin închisorile comuniste (arhetipul anticomunistul visceral), am pomenit mai sus. Cumnata lui Emil este și ea o pensionară acolo, iremediabil iritată: soțul (Toni) are amante (normal), mai mult, despre una auzindu-se că îi mai face câte un sex oral. Iată cum monotonia unei după amiezi oarecare este spartă succesiv de o serie de evenimente burlești.
Tânărul bărbos este foarte informat. Multe fumigene acoperă adevărul tuturor evenimentelor globale, incluzând aici și nine eleven. Noroc cu Google, Youtube, Wikipedia și alte surse de informare, altfel rămâneam fără footnotes-ul de control, ceea ce ar fi trădat amatorismul oratorului specializat în analiză politică ad-hoc. După amiaza mai este pigmentată și de niște locatari ce-și apără cu simț civic terenul din jurul blocului-locuință. Nimeni nu poate parca așa la întâmplare, de aceea solidaritatea lor este una ireproșabilă: cu toții pun umărul pentru a oferi o lecție deschisă de civism contemporan. Ce detaliu postcomunist banal. Noi cunoaștem la perfecție viața cotidiană urbană, așa că știm inclusiv că locurile de parcare se câștigă trudind, înjurând, lovind în stânga și în dreapta și tăind cauciucurile mașinilor intruse. Iată un (nou) motiv de amuzament.
Privind calmul imperturbabil al camerei și memorarea cu acribie a tuturor banalităților zilei, te întrebi dacă mai are rost să mai repeți o altă zi într-o lume așa de anapoda construită. La ce bun să-ți mai faci planuri? Oricum totul este cenușiu, de la blocurile cartierului (inclusiv cele care se ițesc nou-nouțe prin câmpurile cu mărăcini), la cerul de afară, discuțiile inutile și, în fond, la viețile noastre. Pe scurt, forma rudimentară a unui cotidian descurajant. O zi din viața unei familii cu spațiu locativ la bloc este searbădă și întâmplătoare. Marx, conspirații de calibru mondial, Lenin, sfinții închisorilor, sarmale, parastas, popă, mahmureală, istericale, toate sunt îmbinate anapoda, ca într-un puzzle aiuritor, aranjat din colecții diferite. Vremea de afară este și ea descurajantă. Nici urmă de optimism solar sau poate doar un soare cu dinți? O vreme cam neserioasă – ‘se nimerise tocmai o asemenea situație în natură’ (Platonov). Stoic să fii și tot te-ai demoraliza. Normal, un film intrigant, uneori repetitiv, dar realmente bun. Așteptăm continuarea…
