V-o spun de la bun început. Mi-a plăcut la nebunie Sieranevada. Am râs cu lacrimi și încă zâmbesc când îmi aduc aminte scene din film. Excepțional. Decoruri, dialoguri, jocul actorilor. Am citit multe cronici. Foarte interesante. Doar cea semnată de Laura Sandu se apropie parțial de punctul meu de vedere. Eu cred că, orice s-ar spune, Sieranevada este o poveste despre adulter. Despre roluri de gen ultrarigide și perpetuarea relațiilor de cuplu inegale, disfuncționale și abuzive. Sub aparența familiei românești ”normale” pe care Cristi Puiu o surprinde cu o finețe și o intuiție de excepție apar crăpăturile. La început ”cazul” Nușa – întruchiparea fidelității, a respectării tradițiilor. Nușa exhibă un devotament față de soțul decedat care nu te-ar conduce în veci la ideea că Emil, decedatul, a fost un medic fără prea multe scrupule care ”poate că le-a futut pe toate asistentele din spital, dar a futut mult”. Tămâia, lumânările și sarmalele atent pregătite pentru parastas contrastează puternic cu imaginea de playboy a răposatului. Iar povestea adulterului se repetă în toate relațiile de cuplu. Or, dacă este ceva controversat în această perspectivă acest lucru este, din păcate, tocmai normalizarea și aproape impunerea acestor relații opresive care condamnă femeile la abrutizare prin munci casnice mărunte la statutul de perpetuă înșelată care trebuie să-și accepte soarta. Aici găsesc eu elementul ”propagandistic” din filmul lui Puiu, ”normalizarea” ideologiei.
Tanti Feli. Victimă a violenței domestice și a abuzurilor verbale de toate tipurile tanti Feli, Ofelia, se refugiază la cumnata ei, Nușa, de la care caută, ca de altfel de la toată familia, un soi de dreptate. Suferă ca un câine bătut că soțul o înșeală pe toate gardurile și caută să se răzbune într-un mod ridicol și neputincios. Ea caută să-l facă de râs pe Tony, acest Don Huan în pragul pensiei care încă nu și-a spus ultimul cuvânt în materie de combinat cu vecina de bloc și bătut soțul vecinei. Ea caută aprobare din partea familiei, o instanță morală a cărei șubrezenie își atinge maximul în chiar replica Nușei: ”Să știi că și Tony are dreptate!”. Tocmai femeile sunt incapabile de solidaritate autentică. Și cum ar putea fi altfel: tanti Feli i-a servit drept paravan ani de zile lui Emil, răposatul adulterin, în escapadele lui amoroase, dat fiind că lucra și ea la spital. Un lung șir de trădări care fac imposibilă orice urmă de solidaritate feminină. Ei, dar cu totul stau lucrurile în tabăra cealaltă. Complicitatea cu bătăușul infidel Tony apare în momentul în care, după criza de nervi a Ofeliei în care îl acuză de față cu toată familia că a înșelat-o, bărbații îi pun o mână prietenească pe umăr și se oferă să-i dea să bea o tărie. E chiar un semn de respect taxat repede de o altă potențială victimă a adulterului ”medical”, Sandra. Căsătorită cu unul dintre fii lui Emil, medic la rândul său, Sandra pare să fie și ea un soi de casnică înșelată care, deși pare combativă, acceptă, nu fără obidă, situația. Fiindcă dacă e ca abuzul să fie complet el trebuie să se facă în doi pași: în primul rând femeile sunt condamnate să își asume toată această muncă care ține de pregătitul mesei pentru ca apoi, în pasul doi, pe un ton de înțelept Tony, armăsarul pensionabil, să afirme: ”păi ele atâta știu: pune-te masă, ridică-te masă”.
Ai zice că dacă dăm de bani și intrăm într-o familie mai tânără lucrurile se schimbă. E adevărat, se schimbă, dar într-un sens teribil de prost. Nevasta lui Lary – întruchipare a snobismului și a superficialității, mare amatoare de cumpărături și mâncat din barcă prin insule exotice – se confruntă la rândul ei cu adulterul. Tot ”medical”: Lary fusese medic și acum vindea aparatură medicală, dar asta nu-l împiedică să-i sugereze soției c-a preluat și el modelul patern al adulterului. Poate privești cu speranță la soția sofisticată în haine de firmă care visează excursii în insule exotice. Aiurea! Poziția nevestei ”moderne” e încă și mai proastă. Ea anunță că se duce la cumpărături și-i cere cardul lui Lary. El, îl scoate și apoi se face ba că i-l dă, ba că nu i-l dă, subliniind raportul de forță din familie. Cred că e și motivul pentru care în această situație familială lucrurile sunt atât de dramatic tranșate, dependența financiară a femeii față de bărbat este atât de puternică încât, confruntată cu spectrul adulterului, nici nu mai urlă, ca tanti Feli, ci îi spune sec că trebuie să-i dea câteva zile să se gândească…
Un lucru însă e cert: poate că tradiția sfințitului costumului de haine – de un ridicol atât de magistral surprins că te face să leșini de râs – tradiția sarmalelor, a colivei, a parastasului însuși nu se vor repeta la generațiile viitoare. Constanta rămâne: relațiile de cuplu abuzive, ipocrizia și adulterul, condamnarea femeilor la munci casnice și disprețuirea lor pentru asta. Un peisaj deprimant pe care nu știm dacă regizorul l-a pictat conștient sau nu. Dar poate tocmai solidaritatea tacită și poate inconștientă dintre regizor și personajele sale masculine au darul de-a arăta și mai clar grotescul sfintei tradiții românești a adulterului și a acceptării sale ca pe un dat ”natural” ce ține de ”construcția biologică” a bărbatului.
