A câștigat dreapta aceste alegeri?

Desigur, în această campanie electorală am auzit de zeci, dacă nu de sute de ori pe zi vorbindu-se despre lupta dintre candidatul stângii și candidatul dreptei. În cele din urmă, după votul din 16 noiembrie, candidatul dreptei a învins fără drept de apel. A fost însă dreapta învingătoare o dată cu candidatul ei? Reprezintă victoria lui Iohannis și o victorie a dreptei? Pentru a lămuri acest lucru ar trebui mai întâi să răspundem la o altă întrebare: avem în România, dincolo de discursul mediatic, partide de dreapta, respectiv partide de stânga? Se structurează partidele autohtone după criterii doctrinare și ideologice?

Dacă ar fi să ne raportăm la genealogie, după 1989, stânga și dreapta s-au structurat după binomul „comunism/post-comunism” versus „anticomunism”. Astfel, erau considerate partide de „dreapta”, partidele istorice, cele care reiau tradiția interbelică de luptă împotriva Partidului Comunist, iar FSN-ul, motenitor direct al structurii defunctului PCR este considerat partid de „stânga”. Fenomenul Piața Universității, victoria în alegeri a lui Emil Constantinescu și apoi Traian Băsescu, condamnarea în Parlament a comunismului făcută de Traian Băsescu sunt toate evenimente semnificative care pot fi citite prin grila acestui binom: „comunism” / „anticomunism”.

După cum putem observa până aici, criteriul de definire a partidelor de dreapta, respectiv stânga este, cel puțin din punct de vedere formal, unul ideologic abstract, cu referire mai mult sau mai puțin vagă la comunism. Atunci când ne referim la conținut, ne raportăm mai degrabă la percepții: un partid este considerat de „stânga” în măsura în care membrii săi sunt foști membrii ai PCR și în măsura în care practicile lor sunt asimilate, la nivelul percepției, cu practicile discreționare ale fostului PCR. Mergând la nivelul acestei continuități de percepție, pe filiera PCR-FSN-PSD, s-a ajuns ca la aceste alegeri cei care au demonstrat împotriva lui Victor Ponta să scandeze „Jos comunismul”! Mai sunt însă etichetele „dreapta”, „stânga” valabile atunci când vine vorba de platformele program, de politicile sociale sau economice ale partidelor noastre? La această întrebare aș tinde să cred că răspunsul este mai degrabă unul negativ.

De exemplu, în analiza pe care Vasile Ernu a făcut-o programului electoral al lui Victor Ponta, se arată destul de limpede că există puncte ale programului său, cum ar fi accentul pe Biserică, națiune sau familie, care nu au nici o legătură cu familia ideologică a stângii. De asemenea, în momentul în care alianța USL câștigă alegerile în 2012, le câștigă cu un discurs de campanie preponderent de stânga: ruperea acordului cu FMI, interzicerea exploatării de la Roșia Montană, interzicerea exploatării gazelor de șist, fiind câteva dintre elementele tari ale acestui discurs. Apoi, după ce preia puterea, politica sa va fi într-o perfectă continuitate cu politica promovată de Traian Băsescu și PDL, și exact opusă discursului din campanie. Ce păstrează în mod constant PSD-ul în discursul și practica sa este un populism de stânga, care mărește cu câteva procente veniturile pensionarilor sau ale altor categorii vulnerabile și oferă pomeni electorale.

Dacă ne uităm dincolo, în tabăra PDL-ului, observăm aceleași ambiguități. Identitatea de „dreapta” a PDL-ului începe cu trecerea pripită din familia ideologică a socialiștilor europeni în cea a popularilor. E drept, atunci când ajung la guvernare, în alianță cu liberalii, PDL-iștii stabilesc cota unică de impozitare la 16%, măsură de dreapta din punct de vedere economic. Tot aici se poate încadra și programul privatizare a sănătății: să nu uităm că protestele din 2012 au apărut în urma intervenției brutale a lui Traian Băsescu împotriva lui Raed Arafat, cel care se opunea unui astfel de program. Măsurile de austeritate luate de guvernul Boc, deși s-au prezentat ca atare, nu pot fi considerate măsuri de dreapta. Ele sunt impuse de contextul crizei și aplicate în mod heirupist. De altfel, bugetul pentru investiții de stat a suferit chiar o ușoară creștere, ceea ce ne arată că austeritatea nu se aplică conform unei viziuni de dreapta sau de stânga. Guvernul Boc a luat de asemenea și o serie de măsuri de stânga (creșterea salariului minim, a punctului de pensie, pensia minim garantată etc.), care i-au făcut pe reprezentanții mediului de afaceri să fie foarte critici la adresa guvernului.

În acest context dreapta și stânga își diluează în mod semnificativ conținutul doctrinar și ideologic, sensul reducându-se la un clișeu mediatic sau la o chestiune de manipulare a percepției. Dar, dacă așa stau lucrurile, atunci, semnifică victoria lui Klaus Iohannis la aceste alegeri și victoria dreptei? Răspunsul pe care aș tinde să-l dau ar fi din nou unul negativ.

În primul rând, după cum am văzut, nu e prea clar ce înseamnă partid de dreapta și partid de stânga. Apoi, dacă ținem cont de faptul că Iohannis a fost adus la putere de revolta votanților din diaspora, care s-a extins și în țară, ne dăm seama încă o dată (a câta oară?!) că votul pentru Iohannis a fost de fapt un vot negativ pentru PSD. V. Ponta a conștientizat acest lucru, cel puțin atunci când a declarat că PSD-ul „este cel mai mare partid din România, dar și partidul care atrage cel mai mare vot negativ”. Motivele pentru care s-a întâmplat acest lucru sunt simple: la nivelul percepției populației PSD-ul este identificat în cea mai mare măsură cu sistemul corupt care împiedică dezvoltarea țării. Iohannis a câștigat deci pe un vot anti-sistem. Acest lucru nu s-a întâmplat însă pentru că a avut un discurs anti-sistem (așa cum a avut Traian Băsescu), ci pentru că provenea din afara partidelor politice mari, era nou în politica la nivel național (fiind astfel perceput din afara sistemului) și pentru că mesajul său de campanie a fost unul destul de slab auzit. Iohannis a trecut prin campanie fără să fie prea clar multora ce anume susține și, după cum spunea CTP în urma ultimei dezbateri de la B1 TV, fără să știm prea bine cine este. Numai că acest contur vag al figurii sale l-a făcut capabil să primească cu ușurință voturile tuturor nemulțumiților, transformându-i slăbiciunea în victorie.

De aceea cred că victoria lui Iohannis nu e și o victorie partidului care l-a susținut. După cum am spus și într-un articol anterior, partidele politice, alături de televiziunile aservite, nu au făcut altceva în toată această campanie (și nu numai), decât să ducă democrația spre una dintre limitele sale cele mai de jos. Majoritatea celor care s-au mobilizat în turul 2 (aproximativ 1.700.000 de votanți în plus față de primul tur) au făcut-o nemulțumiți de PSD sau mânați de revolta față ce ceea ce s-a întâmplat în diaspora. Cu siguranță mobilizarea de acum își are rădăcinile în mișcările de proteste din iarna lui 2012 și toamna lui 2013, când s-a scandat împotriva tuturor partidelor politice. De aceea cred că victoria lui Iohannis este mai degrabă o victorie a cetățenilor care s-au mobilizat împotriva partidelor politice. Problema este însă dacă Iohannis va fi capabil să asculte în continuare vocea acestor oameni și să le transforme cererile sau nemulțumirea în măsuri politice concrete. Și dacă partidele vor învăța ceva din această experiență.