În lumea virtuală s-a stârnit din nou rumoare după ce rectorii a 45 de Universități din România au semnat public o scrisoare de susținere a noului Ministru al Educației propus de PSD, Valentin Popa. Multă lume s-a arătat indignată pe bună dreptate, văzând că un personaj cu carieră universitară și funcții de conducere la înalt nivel, deținute de-a lungul timpului, vorbește limba română cu mai multe greșeli decât un străin naturalizat! Multă lume „bună” din mediul universitar s-a grăbit să confirme: iată, aceasta este fața reală a mediului nostru academic, universitățile noastre sunt în realitate pline de impostori, iată dovada! Un bun coleg de-al meu din studenție, publică un eseu vituperant la adresa noului ministru, care nu se ridică nici măcar până la „genunchele” fostului ministru „Genunche”! Comentariile la articol sunt unanime, în stilul unei retorici exclamative, apreciind capacitatea autorului de denunțare a imposturii. În timp ce scriam acest articol, aflu și că rectorul Universității din București, Mircea Dumitru, și-a dat demisia, în semn de protest, din comisia CNATDCU.
Valul de indignare este întrutotul îndreptățit dar, aș spune, cu o formulă incomodă, aproape inutil! De ce? Să încerc să mă explic: 1) susținerea aproape unanimă a noului ministru, venită din partea mediului universitar, nu este deloc surpinzătoare. Sistemul are tendința de a-și conserva statutul, iar această alegere este întrutotul concordantă cu felul în care sistemul universitar funcționează la noi din 1990 încoace; 2) deși indignarea morală este îndreptățită, ea nu poate oferi soluții unor probleme sistemice. Pentru a găsi soluții, nu e suficient să ne indignăm, trebuie să identificăm cauzele și apoi, eventual, să acționăm asupra lor astfel încât să producă noi efecte pozitive. De aceea voi încerca să discut în acest articol despre câteva cauze sistemice, asupra cărora, dacă nu vom interveni sub nici o formă, indignarea noastră sinceră se va revărsa la infinit, fără a produce însă nici un efect real.
I. Cum funcționează sistemul
1) În primul rând, trebuie să spunem, în România există un sistem universitar hibrid, care nu se regăsește în alte țări europene, și care îl face să fie dintru început disfuncțional. Despre ce e vorba? Încă din anul 1990 a fost înființată prima universitate privată, iar 3 ani mai târziu a apărut legea pentru acreditarea instituțiilor de învățământ superior. În aparență, totul era ok, ne îndreptam și noi spre lumea „bună” a Occidentului, la care românii visau deja de 50 de ani! Entuziasmul era cu atât mai mare, cu cât parte din „pionierii” acelor vremuri aveau în minte modelul american, cu instituții de învățământ private, care au bugete, exorbitante unele dintre ele, și la care ajung să predea somitățile lumii din domeniu! Numai că „visul american” din capetele unora nu s-au potrivit deloc cu realitatea economico-socială a României post-decembriste, care moștenea un sistem universitar de stat centralizat și urma să treacă prin proba de foc a „liberalizării”. Dar noile universități s-au înființat și au început să funcționeze, atrăgând numeroși proaspăt studenți, care în perioada comunistă nici măcar nu puteau visa la un asemenea statut. Desigur, existența acestui sistem hibrid, cu universități de stat și private care funcționează în paralel, a produs câteva disfuncții, despre care nu prea am auzit discutându-se și pe care aș vrea să le amintesc aici:
a) În primul rând, este vorba de existența concurenței neloiale între universitățile de stat și cele private. Deși acest sistem ar trebui să funcționeze în realitate ca o piață liberă, care să asigure concurența între actori, în realitate el nu funcționează deloc așa. Lăsând la o parte faptul că în educație tradiția contează, o instituție nou înființată fiind întotdeauna în dezavantaj în fața unei instituții cu vechime, atât timp cât universitățile de stat pot asigura locuri gratuite pentru studenții lor, ele vor avea întotdeauna o poziție privilegiată pe piața educațională în raport cu universitățile private. Dacă am avea ceva similar Consiliului Concurenței, care să supravegheze piața educațională din România, atunci universitățile de stat ar trebui sancționate pentru concurență neloială! Date fiind aceste condiții inițiale ale pieței din România este evident că universitățile private nu vor reuși niciodată să fie un concurent real al universităților de stat. Și asta nu din cauză că nu și-ar dori sau că nu ar fi capabile, ci pur și simplu pentru că sistemul nu le permite.
b) De aici rezultă, o a doua consecință, situarea universităților private ca universități de mâna a doua, în comparație cu cele de stat. Acest lucru nu trebuie considerat prin prisma unor culpe morale sau a unui păcat originar de care, chipurile, universitățile private ar suferi, ci trebuie văzut ca o consecință banală a principiilor după care sistemul funcționează. Dacă condițiile unei concurențe reale nu erau asigurate din start, atunci universitățile private s-au adaptat condițiilor de mediu în care trebuiau să funcționeze. Au făcut acest lucru încercând să pună taxe de studiu mai mici, comparativ cu acele specializări de la stat unde există și taxe de studiu și să crească pe cât posibil numărul studenților, astfel încât încasările să fie cât mai generoase. Acest mecanism a funcționat foarte bine în anii 90, chiar și în anii 2000, mai ales că inițial organismele instituționale care să verifice condițiile de funcționare ale universităților erau în faza lor de pionierat. Mai mult, la un moment dat această tendință de creștere a numărului de studenți părea scăpată de sub control, astfel încât a fost nevoie de un scandal mediatic și de intervenția autorităților statului, pentru stoparea sa.
c) Existența acestei realități hibride conduce la imposibilitatea elaborării unor politici educaționale coerente în învățământul universitar. Atât timp cât universitățile private emit diplome recunoscute de Ministerul Învățământului, dar funcționează practic în afara unui mecanism de finanțare care să aibă legătură cu statul, ele nu pot fi obiectul politicilor educaționale. Activitatea universităților private produce efecte pe piața muncii, însă acele efecte sunt cu totul independente de investițiile și de condițiile pe care statul le asigură în învățământul universitar. Rezultatele activității universităților private sunt doar efectul adaptării conjuncturale la evoluția pieței (educaționale și a pieței muncii) și a fluctuațiilor legislative, oricum destul de frecvente.
Consider că asta ar fi o primă cauză a disfuncțiilor din sistemul nostru universitar.
2) Aș trece acum mai departe pentru a vorbi despre o altă cauză, ce are în vedere modalitatea de finanțare în funcție de numărul de studenți, mai precis finanțarea per capita. Acest sistem de finanțare a fost introdus pentru universitățile de stat în 1999 și a produs efecte vizibile, pe care toți cei care lucrează în sistem le consideră ca atare: scăderea calității învățământului, în urma creșterii numărului de studenți. Creșterea numărului de studenți este o consecință firească a modalității de finanțare. Dacă universitățile private au crescut pe cât posibil numărul de studenți, și cele de stat au făcut același lucru din motive lesne de înțeles. Într-un număr al revistei Secolul 21 din anul 2003, având ca temă dezbaterea prezentul și viitorul Universității [1], toți cei intervievați au fost unanimi în constatările lor [2]. Voi reda mai jos doar câteva dintre ele:
„Despre ce fel de inovație intelectuală se poate vorbi, când asistenții și preparatorii sunt nevoiți lucreze, la seminar, cu câte două-trei grupe simultan (o grupă are, în medie, între 25 și 30 de studenți) pentru simplul motiv că nu există spații în care aceștia să-și desfășoare activitatea?! Mai mult decât atât, majoritatea studenților sunt nevoiți să găsească diverse moduri de supraviețuire pentru a reuși să se întrețină, de vreme ce locurile în căminele studențești sunt puține, iar acelea care există sunt, de cele mai multe ori improprii, ceea ce-i face pe „fericiții” deținători ai unui astfel de loc fie să investească serios pentru a-l face locuibil, fie să renunțe la el și să-și caute altundeva o locuință cu chirie.” [3]; sau
„Dezavantajele apar din creșterea numărului de studenți (provenind din candidații care sunt admiși cu taxă), fapt care duce implicit la scăderea competenței și nivelului profesional, la îngreunarea procesului de predare și verificare (grupe mari de studenți la seminarii în săli neîncăpătoare, deoarece dotarea cu spații de învățământ în universitățile românești de stat a rămas aceeași). Un alt serios dezavantaj derivă și din faptul că după absolvire, un mare număr de tineri nu își pot găsi locuri de muncă adecvate.” [4]
Este așadar, aproape frapant să constatăm că acum 15 ani, lucrurile stăteau la fel ca azi, și că după ani de zile de „reforme” nu s-a făcut nici măcar un singur pas înainte! Ba, poate că din anumite puncte de vedere, s-au făcut chiar pași înapoi. Cauza primordială a scăderii calității în educație și a creșterii numărului de studenți, e dată deci de sistemul de finanțare. Dacă universitățile private au crescut numărul de studenți, uneori peste limite, din nevoia de a-și asigura capacități de investiție și de a face profit, universitățile de stat au făcut același lucru, din dorința de a atrage cât mai multe resurse financiare de la buget. Sistemul universitar a ajuns la o asemenea expansiune cantitativă, încât în anii 2000 funcționau facultăți chiar și în unele foste comune dinainte de 89, devenite între timp orășele! Fenomenul putea fi observat de oricine cu ochiul liber, iar statisticile l-au confirmat pe deplin: între 1999 și 2007 numărul de studenți s-a dublat efectiv (de la 453.000 la 907.000), pentru ca în anul 2013 să scadă brusc sub nivelul din 1999! [5] Este lesne de bănuit că o astfel de evoluție statistică abnormă ne face din nou unici în Europa! Un astfel de sistem, o dată ce a început să funcționeze, a produs concurență doar într-o singură privință: cea a numărului de studenți. În rest, efectul a fost, am putea spune, unul anti-concurențial. Căci, dacă în modelul clasic liberal, funcționarea pieței libere trebuie să ducă la o sporire a calității produselor oferite, pe piața universitară implementată la noi el a condus la scăderea calității „produselor”, adică la scăderea calității educației.
De asemenea, putem bănui că o astfel de evoluție a numărului de studenți nu a avut nici o legătură cu piața forței de muncă. Cifrele ne confirmă acest fapt. În Raportul Curții de Conturi cu privire la performanța din învățământul superior sunt publicate rezultatele unui studiu efectuat în 2010-2011, pentru absolvenții de studii superioare din anii 2005-2010. Cifrele spun că numai 35% dintre absolvenți lucrau în domeniile pe care le-au studiat, în timp ce 32% dintre absolvenți aveau locuri de muncă care aveau legătură parţială cu domeniul studiat, iar 33% lucrau în domenii cu totul diferite sau în nici un alt domeniu [6]. După o examinare mai riguroasă a cifrelor, concluziile Raportului sunt limpezi din acest punct de vedere: „Datele statistice care pun în evidenţă un grad ridicat de ocupare a forţei de muncă cu studii superioare, ascund în fapt o ocupare inadecvată studiilor absolvite. Mai degrabă absolvenţii de învăţământ superior prestează muncile pe care le găsesc, specializându-se la locurile de muncă. (…) Rezultă că nu a existat o legătură între oferta de şcolarizare a universităţilor şi cererea de pe piaţa forţei de muncă. Universităţile şi-au dimensionat oferta de şcolarizare în baza opţiunilor de înmatriculare a studenţilor, care nu dispuneau de informaţii coerente cu privire la situaţia de pe piaţa muncii. Din această cauză, riscurile neangajării în muncă sau al angajărilor inadecvate au fost transferate exclusiv pe seama studenţilor, universităţile neasumându-şi responsabilităţi în acest sens.” [7]
II. Ce se poate schimba
Așadar, din cele spuse până acum, cred că este destul de limpede că pentru a schimba ceva la nivelul sistemului universitar trebuie să acționăm asupra cauzelor pe care le-am enumerat mai sus. Adică, trebuie să schimbăm modalitatea de asigurare a finanțării. Fără această schimbare, cred că oricâte „reforme” am produce, ele ar fi perfect inutile, rezultatul fiind discutarea și răs-discutarea în buclă a acelorași probleme. Așadar, e limpede că trebuie să renunțăm la sistemul finanțării per capita. Dacă vrem un sistem de educație care să crească calitatea educației, atunci e nevoie de un sistem de finanțare care să țină cont și de criterii de calitate. Doar finanțarea cantitativă, per capita, nu numai că nu este suficientă, ci dimpotrivă, este contraproductivă. Ceva de genul acesta a încercat Funeriu când a propus finanțarea diferențiată și flexibilă a universităților, în funcție de locul pe care-l ocupă într-un clasament ierarhizat întocmit de minister. Până acum propunerea de ierarhizare a eșuat din cauza faptului că multe universități au contestat clasamentul, unii acuzând că ministerul nici măcar nu ar avea o metodologie pentru respectiva clasificare!
Pentru o nouă modalitate de finanțare poate fi introdus
1) un criteriu compozit, care să țină seama pe lângă numărul de studenți, de inserarea acestora pe piața muncii ca și de capacitatea de cercetare a universităților. Astfel, de exemplu, 40 % din finanțare poate fi acordată în funcție de numărul de studenți, 30 % în funcție de inserția acestora pe piața muncii, iar 30 % prin finanțarea unor granturi de cercetare pe care universitățile să obțină prin proiecte. În acest fel, universitățile vor deveni mult mai interesate de legătura pe care absolvenții o au cu piața muncii, căci finanțarea lor va și depinde de succesul absolvenților. Responsabilitatea angajării va fi împărțită între universitate și absolvent, nu așa cum se întâmplă acum, când totul cade în sarcina absolventului. Universitățile vor fi nevoite să strângă legăturile cu mediul economic. Risipa de resurse educaționale care se produce în momentul de față, prin pregătirea a peste 30% din absolvenți fără nici o legătură cu piața muncii, poate fi limitată prin flexibilizarea mai mare a cifrelor de școlarizare în funcție de evoluțiile de pe piața muncii. De asemenea, finanțarea pe proiecte de cercetare ar putea stimula capacitatea de cercetare a universităților, cu efecte pozitive ulterioare și pentru actul educațional.
2) Apoi, pentru a introduce o concurență reală între universitățile de stat și cele private, universitățile private trebuie să candideze la rândul lor pentru finanțarea din partea statului. Modelul a fost aplicat și pentru învățământul preuniversitar privat, unde elevii primesc subvenții de la stat. Atât timp cât universitățile private au programe de studii recunoscute de autoritățile statului, nu există nici un motiv pentru a le exclude a priori de la programele de finanțare. Acesta este singura modalitate de a le scoate din categoria de universități de mâna a doua, și de a le face să participe în mod real și benefic la piața educației. În acest fel, calitatea actului educațional, dar și capacitatea de cercetare pot deveni, pentru universitățile private, criterii de asigurare a finanțării. În felul acesta nu ar mai fi relevant, ca și până acum, doar numărul de absolvenți, ci și capacitatea acestora de a evolua pe piața muncii.
Așadar, dacă ne dorim un mediu concurențial real și un învățământ superior eficient, cred că acestea sunt câteva măsuri care trebuie luate. Dacă nu, vom discuta la infinit despre „reformele” pe care trebuie să le facem, iar în acest timp modelul disfuncțional pe care îl avem în momentul de față va rătăci în propria lui inerție. Evident, ar mai exista și alternativa funcțională a învățământului superior exclusiv de stat și gratuit, precum în țările nordice, însă în punctul în care suntem, cred că este dificilă o implementare a unui astfel de model. În orice caz, dacă vrem să se întâmple ceva, o decizie trebuie luată, căci ceasul al doisprezecelea a trecut deja!
Note:
[1] Vezi revista Secolul 21, nr. 10-12, 2003, cu tema „Universitatea”.
[2] La întrebările despre prezentul și viitorul Universității au răspuns următoarele cadre didactice : Andreea Deciu (Stanford University), Sanda Golopenița (Brown University), Norman Manea (Bard College, New York), Mircea Mihăieș (Universitatea de Vest, Timișoara), Carmen Mușat (Universitatea București), Monica Pillat (Universitatea București), Monica Spiridon (Universitatea București) și Mihai Zamfir (Universitatea București), pp. 210-232.
[3] Răspunsul lui Carmen Mușat, p. 225.
[4] Răspunsul Monicăi Pillat, p. 226.
[5] Scăderea bruscă a numărului de studenți după 2007 are mai multe motive: 1) până în 2007 au obținut o diplomă universitară multe persoane care erau deja în câmpul muncii, după acest an proporția lor fiind una mai redusă; 2) scăderea demografică a populației de elevi, combinată cu emigrația în Occident a unui număr mai mare de tineri, după aderarea României la UE; 3) introducerea unui examen de Bacalaureat mai strict. Consider că acest din urmă factor nu este totuși unul decisiv, din moment ce din 2007 până în 2011, când au fost introduse camerele video la examenul de Bacalaureat numărul de studenți scăzuse deja într-un mod semnificativ, cu peste 360.000!
[6] Raport de audit a performanței. Analiza fundamentării și evoluției situației obiectivului privind creșterea procentului absolvenților de învățământ superior în conformitate cu prevederile strategiei Europa 2020, p. 69. Documentul Curții de Conturi analizează perioada situată între 01.01.2011 – 30.06.2015 și a fost publicat în luna mai, 2016.
[7] Ibidem, p. 70.
