Cartea lui Cornel Ban, Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, prezintă o istorie a evoluției economice și sociale a societății românești de la începuturile modernizării sale în secolul XIX, trecând prin interbelic, perioada comunistă post-belică și, în cele din urmă, capitalismul post-comunist de după 1989.
Sintagma „economie politică”, prezentă și în subtitlu – sintagmă evitată sistematic din cauza devalorizării sale în perioada comunistă, când economia politică era echivalentă cu orele de marxism-leninism – are din partea autorului o justificare bine-venită: deși este o știință puternic matematizată, economia nu este totuși o știință „exactă”, ci o știință „politică”, în sensul că orice doctrină sau decizie economică se bazează pe anumite presupoziții epistemice, anumite sensibilități ideologice și experiențe ale autorilor, sau ține cont de anumite contexte geopolitice ori sociale. La fel este prezentată și evoluția societății românești în cartea de față, ținând cont întotdeauna de contextul mai larg de desfășurare al evenimentelor, de anumite paradigme influente în gândirea economică și, nu în cele din urmă, de preferințele intelectuale proprii autorului. Căci acesta ne anunță încă de la început poziționarea sa în tradiția de gândire polanyiană și preferința pentru social-democrație. Rezultatul: un exercițiu lucid, lipsit de clișee ideologice, bazat pe date concrete și atent la mutațiile economice și sociale produse de dislocările modernității.
Prima modernizare
Cartea începe cu primele tendințe de integrare a economiei românești în capitalismul european care au loc după 1829, în urma Tratatului de pace de la Adrianopol, care liberalizează comerțul pe Dunăre și Marea Neagră. Astfel, Țările Române încep să producă cereale pentru export, integrându-se astfel în piața europeană. Însă, integrarea nu se va face fără costuri sociale: produsele industriale importate din afară vor falimenta clasa meșteșugarilor locali iar, după împroprietărirea țăranilor sub Cuza, aceștia vor fi totuși menținuți într-o condiție de dependență față de marea proprietate, necesară menținerii competitivității producției agricole. Singurii beneficiari ai acestei integrări sunt marii proprietari și membrii clasei de mijloc, care sunt în mare parte angajați ai instituțiilor pe care statul le construiește o dată cu modernizarea sa. În această perioadă România este așadar o colonie tipic agricolă, fără industrie și dependentă de piața externă.
Interbelicul
Situația începe să se modifice în interbelic când se conștientizează importanța dezvoltării unei industrii autohtone. Are loc împroprietărirea țăranilor, fapt ce va duce la diminuarea importanței politice a marilor proprietari și la edificarea unei clase de mijloc rurale. Apar oligarhii industriali și bancari autohtoni, nu fără sprijin și legături cu statul. Economistul Mihail Manoilescu va dezvolta teoria dependenței țărilor agrare de cele industriale și va pleda pentru măsuri protecționiste ale industriei românești și pentru dezvoltarea unor corporații sub protecția statului. Modelul său economic, cu afinități pe alocuri pentru ideologia fascistă, a fost pus parțial în practică sub regimul lui Carol al II-lea: s-au înființat ferme agricole mari care să producă pentru export, economii ale statului au fost investite în industrie, s-a limitat importul de tehnologie etc. Însă, cu toate că unele progrese au fost făcute în perioada interbelică, aspectul general al societății românești este în continuare acela al unei societăți periferice, preponderent agrare și slab dezvoltate. Numărul lucrătorilor în industrie este relativ infim, 80% din populație trăiește precar în mediul rural, rata analfabetismului este în continuare foarte ridicată (în ciuda reformelor lui Spiru Haret și a sumelor relativ consistente investite în educație), iar bolile sunt foarte răspândite în absența unor servicii de sănătate sistematice.
Comunismul
După 1944 se instaurează regimul comunist care, pe lângă tancurile sovietice și teroarea politică, aduce cu sine obsesia pentru dezvoltare. Și cum în limbajul epocii „dezvoltare” = „industrializare”, se va începe procesul de industrializare și urbanizare masivă. Anii ’60 – ’70 sunt ani cu un real succes din acest punct de vedere: între 1950 și 1974 România are un ritm de creștere alert (o medie de aprox. 7% pe an, plasându-se din acest punct de vedere alături de Germania și Iugoslavia), se construiește o rețea extinsă de transporturi feroviare (a patra ca dimensiune din Europa), aproape jumătate din populația rurală este mutată la oraș, analfabetismul este practic eradicat, iar sistemul de sănătate face un salt spectaculos (în timp ce în anul 1938 numărul de doctori era de 1,1 la 10.000 de locuitori, în anii ’80 raportul ajunge la cifra de 20 la 10.000 de locuitori).
Una dintre cele mai interesante părți ale cărții mi se pare cea care explică decăderea economiei Ceaușiste din anii ’80. Totul începe cu șocul petrolier și creșterea ratei dobânzilor din 1979. Șocul petrolier va afecta grav economia românească bazată pe consumul masiv de resurse energetice (industria petrolului, chimică și petro-chimică). Pentru a asigura materia primă necesară era nevoie de împrumuturi externe mai mari, asta în condițiile în care, în același an, Statele Unite au crescut brusc ratele dobânzilor la credite. În aceste condiții multe țări în curs de dezvoltare au intrat în incapacitate de plată. Ceaușescu avea la îndemână câteva opțiuni: să reducă drastic capacitățile de rafinare ale propriilor rafinării (de 3 ori mai mari față de producția internă), ceea ce era de neacceptat dată fiind economia centralizată și opțiunile ideologie ale propriului regim; sau să accepte dependența de petrolul rusesc, ceea ce era din nou inacceptabil în condițiile politicii sale anti-sovietice. Așa că a preferat să caute soluții alternative.
Doar că în condițiile creșterii ratei dobânzii și datoria externă creștea într-un ritm vertiginos: de la 3% din PIB în 1976, la 28% din PIB în 1981. Regimul a făcut apel la ajutorul FMI, dar în condițiile unei situații economice tot mai grave și condiționalitățile impuse de FMI se înăspreau. Intervenția FMI-ului la nivelul politicii economice nu fost acceptată de regimul Ceaușescu, fiind văzută ca o intervenție asupra autonomiei politice și ca o piedică în fața continuării politicii de dezvoltare. În aceste condiții regimul ia măsura radicală a plății întregii datorii externe. Astfel, bunurile destinate consumului intern sunt tot mai mult restricționate pentru a fi orientate către export. În același timp, pentru a face economii, importurile de tehnologii sunt stopate, cu sarcina ca cercetarea autohtonă să preia întreaga activitate de retehnologizare. Fapt dovedit imposibil în condițiile în care cercetarea științifică a fost și ea decuplată de circuitul internațional (tot pentru a reduce cheltuielile și a realiza de economii). Economia intră astfel într-un cerc vicios: în timp ce singura sursă de valută pentru plata datoriei sunt exporturile, economia românească devine tot mai puțin competitivă din cauza întreruperii fluxului de tehnologie nouă. În cele din urmă ținta propusă va fi atinsă, întreaga datorie fiind achitată în 1989, dar costurile sociale și politice au fost enorme: regimul Ceaușescu a căzut la sfârșitul aceluiași an.
Post-comunismul
O dată cu 1990 începe sinuosul traseu al tranziției post-comuniste. Deși suntem obișnuiți cu metafora „mormanelor de fiare vechi” referitoare la moștenirea industrială lăsată de regimul Ceaușescu, autorul apreciază, în ansamblu, în termeni pozitivi această moștenire: fără datorie externă, aproape 9 miliarde de dolari de recuperat de la parteneri externi, o infrastructură industrială și feroviară dezvoltată, universități cu profil tehnic și institute de cercetare funcționale. Primele dispute politice vor fi legate tocmai de soarta acestei moșteniri: primul ministru Petre Roman este adeptul unei descentralizări și liberalizări rapide, în timp ce președintele Senatului, Alexandu Bârlădeanu, avertizează că atât timp cât nu există condițiile prielnice unei astfel de liberalizări, efectul poate fi dezastruos pentru întreaga industrie. Al. Bârlădeanu reușește să-l atragă de partea sa pe Ion Iliescu și o bună parte a FSN-ului, fapt care va duce în cele din urmă la căderea guvernului Roman și la scindarea partidului. Între timp, în doar 2 ani, producția a scăzut cu 25%, iar activitatea industrială s-a redus cu 60%! Tot în această perioadă se schițase deja un plan pentru evoluția economică ulterioară (un plan neo-dezvoltaționist cum îl numește autorul), care a fost pus în oarecare măsură în aplicare în perioada guvernării Văcăroiu. Planul prevedea retehnologizarea marilor întreprinderi, credite preferențiale acolo unde este cazul, subvenții la energie, transport etc. Cu toate acestea, chiar dacă situația economică cunoaște o oarecare stabilizare în această perioadă, disponibilizările din industrie și creșterea populației rurale continuă. Procesul inițiat, de simbioză între economia planificată și cea liberă, pe care autorul îl consideră similar cu ceea ce s-a întâmplat în China sau Vietnam, nu a fost încununat de succes. E și perioada în care marile întreprinderi acumulau datorii la stat în timp ce o parte din bani ajungeau în buzunarele directorilor.
Politica economică se va schimba o dată cu venirea la guvernare a Convenției Democrate. Are loc o turnură neo-liberală și pe fondul integrării în NATO și UE. Începe terapia de șoc, are loc liberalizarea cursului de schimb și încep marile privatizări. 40% din întreprinderi sunt vândute pentru 2 miliarde de dolari! Producția industrială scade cu 20% și crește semnificativ rata sărăciei. Abia după anii 2000 PIB-ul va începe să crească. Procesul este spectaculos, până în anul 2008 PIB-ul crescând de 3 ori, pe fondul investițiilor străine în valoare de peste 100 de miliarde de dolari. În această perioadă economia românească se transformă într-o economie de piață dependentă (EPD), sursa ei de finanțare fiind capitalul străin, spre deosebire de economiile de piață liberale (EPL) care se finanțează de la bursă, sau economiile de piață coordonate (EPC) care se finanțează de la băncile locale. Caracteristicile unei economii de piață dependente sunt date de dependența de capitalul străin, anumite înlesniri care i se acordă acestuia (subvenții la energie sau reduceri de impozite) și o presiune la care este supusă mâna de lucru (prețul mic al mâinii de lucru este prezentat ca un atu). Astfel de economii produc de obicei subansamble pentru economiile mai dezvoltate și se caracterizează printr-o autonomie destul de restrânsă a deciziei în privința politicilor economice. Deși acest model de dezvoltare a dus la o creștere economică rapidă, creșterea nu s-a dovedit una sustenabilă, fiind făcută în mare parte prin credit pentru consum (datoria privată a crescut de la 5 miliarde de euro în 1999 la 200 de miliarde în 2009!) Bula consumeristă a explodat, cum era de așteptat, o dată cu izbucnirea crizei financiare. Însă, măsurile de austeritate luate în timpul crizei nu au făcut decât să întărească modelul neo-liberal. Piața muncii a fost dereglementată, iar salariile au rămas în continuare mici. În România, salariul raportat la puterea de cumpărare este cel mai mic din UE și, conform statisticilor europene, salariul a 20% dintre angajații români nu acoperă nici măcar cheltuielile lunare necesare. Deși lipsa de productivitate este cel mai adesea invocată pentru a justifica astfel de salarii mici, trebuie spus că la o productivitate dublă a unui angajat european, acesta câștigă de aproximativ 7 ori mai mult comparativ cu un angajat român! Așadar, chiar dacă costurile sociale ale politicii neo-liberale și ale austerității nu sunt atât de drastice precum cele ale dezindustrializării de după 1989, ele sunt totuși semnificative, păstrându-ne în continuare în periferia societății europene.
