Funeraliile dedicate Regelui Mihai s-au încheiat. Au fost zile întregi în care la radio și TV ni s-a vorbit despre rege și monarhie, astfel încât chiar și cei mai tineri, care au chiulit de la orele de istorie, au învățat cu siguranță câte ceva despre istoria monarhiei în România. Toată ceremonia funerară care s-a desfășurat ieri, a avut ceva măreț și impresionant, astfel încât oricât de lipsit de simpatie ai fi față de ideea de monarhie, tot nu puteai rămâne indiferent. O desfășurare pe care românii nu au mai văzut-o în ultimii 30 de ani și, probabil, nici n-o s-o mai vadă prea curând. Unii erau sincer îndurerați, alții regretau tardiv speranța unei lumi mai bune pe care credeau că ar fi fost posibil s-o fi avut, alții aveau remușcări pentru că au trăit alături de un personaj care chiar fusese Rege, fără ca măcar să fi observat asta, iar alții, mânați în primul rând de curiozitate, doreau să fie parte a unui spectacol pe care îl simțeau, într-un fel sau altul, ca fiind unic. Oricare ar fi motivațiile celor care au participat la aceste evenimente, cred că un lucru este cert: simpatia față monarhie a crescut cu cel puțin 10-15 % în rândul românilor în aceste zile, dacă nu și mai mult. Probabil echipe de sociologi lucrează deja la sondarea opiniei publice în acest sens. De aceea, cred că pentru susținătorii monarhiei acum este momentul cel mai propice să se exprime public pe această temă.
Personal, fiind format într-un spirit al valorilor iluministe, nu am simpatii monarhiste. Am avut însă în aceste zile discuții cu mai mulți monarhiști, având astfel prilejul să reflectez asupra unor idei pe care le aveam mai demult. De aceea m-am hotărât să prezint cele mai importante argumente, atât pro cât și contra, ce ar putea fi aduse într-o discuție despre soarta monarhiei în România. Cititorii vor avea ocazia să citească și să judece.
Argumente pro
1) Știm cu toții că rolul președintelui, conform Constituției României, este acela de mediator între puterile statului. Mai știm că nici unul dintre președinții de până acum ai României nu s-a ridicat la înălțimea acestui rol, din simplul fapt că orice președinte vine dintr-un partid sau, dacă nu, este susținut în alegeri de un partid politic. Condiția sa partizană îl pune practic în imposibilitatea de a-și juca rolul de mediator în mod imparțial. Un astfel de rol constituțional este mai potrivit pentru un rege, care moștenește tronul, fiind astfel deasupra partidelor politice și independent de ele. Este, în acest sens, avantajul unei funcții ereditare în fața unei funcții elective.
2) Deoarece regele nu este prin statutul său un personaj partizan, poate deveni, mai ales în situații de criză, un simbol al unității poporului. Acest rol nu a putut fi îndeplinit de președinții post-decembriști : Iliescu i-a scindat pe români în feseniști și „golanii” din Piața Universității, iar Băsescu, mult mai grav, în corupți și „anti-corupți”. Consecințele acestor scindări sunt și azi evidente, iar ele nu par a dispărea în viitorul apropiat. Realizarea unui proiect pentru țară devine foarte dificilă, dacă nu imposibilă, în asemenea condiții.
3) România este practic un stat foarte tânăr, de la cucerirea independenței sale au trecut doar 140 de ani, iar de la existența (aproximativă) a configurației sale actuale, abia se vor împlini 100 de ani. Acest scurt interval a fost însă unul plin de provocări și traversat de răsturnări istorice majore : un decalaj de dezvoltare economică și socială uriaș, comparativ cu alte țări europene, cuceriri și pierderi de teritorii, schimbări geopolitice radicale etc. În acest scurt timp statul român nu a avut practic răgazul construirii unor unor practici instituționale care să conducă la continuitatea administrativă de care are nevoie pentru funcționare orice societate așezată. Falimentul a fost evident în perioada interbelică, iar după 1989 imităm din păcate destul de mult acele comportamente. Multe resurse se pierd în societatea românească, nu numai din cauza corupției sau a incompetenței, ci și din cauza incapacității de a construi proiecte esențiale, pentru care e nevoie de viziune și continuitate pe termen mai lung. Regimul prezidențial, așa cum l-am avut din 1989 până acum, s-a dovedit total incapabil de continuitate (în afară de aderarea la NATO și UE clasa politică românească a falimentat orice alt posibil proiect). În acest context, persoana monarhului poate deveni garantul unor proiecte de societate asumate pe termen lung.
Argumente contra
1) Persoana regelui va tinde în mod inerent să personalizeze politica, ceea ce până la un anumit punct, poate avea un efect pozitiv. Dacă regele este garantul unui echilibru al puterilor și al continuității unor proceduri instituționale, atunci rolul său poate fi unul benefic. Dar asta depinde în mare măsură de personalitatea sa. Însă regele, poate la fel de bine să devină la un moment dat un factor de dezechilibru. Iar istoria ne oferă exemple în acest sens. Regele Carol al II-lea este unul dintre ele. Este adevărat că a domnit într-un context destul de tulbure, dar faptul că a ajuns să instaureze, înaintea comuniștilor, crima ca politică de stat, i se datorează întru totul. La fel, un alt adevăr ascuns sistematic în aceste zile de apologie a monarhiei, tot Carol al II-lea a fost cel ca re a instaurat dictatura în România modernă, dictatură continuată mai departe de Antonescu și apoi de comuniști. Iată deci, un caz de manual, cu un rege care nu numai că nu este un garant al bunului mers al statului, dar distruge aproape tot ce mai era funcțional în statul respectiv.
2) Este adevărat că istoria monarhiei în România a însemnat un succes din punct de vedere statal. Fără cucerirea independenței și fără România Mare nu am fi avut despre ce discuta azi. Îi datorăm existența, fără doar și poate. Însă, apariția României moderne ca stat nu a fost dublată de dezvoltarea economică și socială, așa cum ne-am putea închipui. Mai pe scurt, din punct de vedere social, România monarhistă a fost un eșec. Dovadă de netăgăduit stă momentul 1907, când mulți țărani au preferat să moară în fața gloanțelor soldaților, decât să moară de foame. E adevărat că acest moment tragic a fost exploatat pe deplin de propaganda comunistă, dar asta nu ne dă dreptul să eliminăm din istorie un episod atât de important. Ne putem întoarce la Caragiale sau Rebreanu. Pe ei sigur nu-i suspectăm de comunism. Apoi, dincolo de tragicul 1907, nici România socială interbelică nu arăta cu mult mai bine. Mulți indicatori ai dezvoltării ne apropiau mai degrabă de coloniile africane sau indiene, și nu de respectabilele state europene, alături de care ne place azi să credem că stăteam la masa. Așadar, concluzia se impune de la sine: da, România monarhistă a realizat lucruri extraordinare pe plan politic, însă nu același lucru îl putem afirma atunci când vorbim despre indicatorii de dezvoltare specifici unei societăți moderne. La fel și azi, din punct de vedere politic și geopolitic, România a reușit să se așeze de partea „bună” a istoriei. Însă, gestionarea moștenirii economice a comunismului s-a dovedit un dezastru, aproximativ 4 milioane de concetățeni au preferat să-și caute bunăstarea în alte zări, proiectele de infrastructură, de educație, de sănătate se lasă infinit așteptate șamd. Pe scurt, o țară europeană, care trăiește însă la limita supraviețuirii. Poate reprezenta un rege soluția în fața unei asemenea crize de amploare ? Pesonal cred că o singură instituție, fie ea chiar a monarhiei, nu este o garanție în fața unor provocări atât de mari. Iar istoria, nu foarte îndepărtată, ne confirmă, din păcate, acest fapt.
Poate unii vor considera că această discuție este tardivă acum, după înmormântarea regelui. Eu cred că, dimpotrivă, acum lumea a devenit mult mai sensibilă față de acest subiect. Și, în fapt, dincolo de momentul istoric, este important până la urmă ceea ce oamenii își doresc, și felul în care ei își pregătesc alegerile astfel încât speranțele lor să nu fie ulterior înșelate. Iar dintr-o dezbatere serioasă purtată pe marginea unei astfel de subiect nu cred că ar avea nimeni de pierdut. Dimpotrivă.
