Recent s-a încheiat campania de strângere de fonduri pentru achiziționarea Cumințeniei Pământului. Rezultatul a fost un eșec, relativ previzibil. Din cele 6 milione de euro necesare, s-a strâns 1 milion. Dl. Mircea Vasilescu, redactorul șef al revistei Dilema Veche, a scris un articol în care a identificat cauza acestui eșec : ignoranța. Românii nu au donat bani, nu pentru că nu-i au, ci pentru că sunt ignoranți, needucați și ignari când vine vorba de arta modernă. De aceea, deși au auzit de multe ori despre Brâncuși, tot ceea ce știu despre el sunt „lozinci naţional-patriotice ridicole, băgate în cap încă de pe vremea comunismului”. O parte de vină constă în faptul că la școală nu se fac ore de istoria artei și muzică, iar părinții, obsedați de piața muncii, nu pun preț pe faptul că ai lor copii trebuie să iasă din școală „luminați și întregi la suflet”.
În ceea ce mă privește, eu cred că dl. M. Vasilescu se înșeală. Nu cred că ignoranța e cheia pentru a înțelege eșecul acestei campanii. E adevărat că, în mare parte, românii sunt ignoranți în chestiuni legate de arta modernă. Dar nu cred că situația e radical diferită dacă o comparăm cu cea a altor nații. Problema se află în altă parte și e, într-o anumită măsură, mult mai profundă: cred că este vorba în primul rând despre solidaritate. Mai precis, despre lipsa ei.
Personal, declar că nu am donat nimic pentru Cumințenie. Și nu din cauza ignoranței. Am vizitat atelierul lui Brâncuși la Centrul Pompidou din Paris. Cred că orice român care ar face-o ar rămâne impresionat să vadă cum Brâncuși a reușit să ducă cu el spiritul simplu și auster al țăranului român în capitala artelor din Europa. Am și citit câteva cărți despre Brâncuși și cred că am înțeles câte ceva despre semnificația sa în arta modernă și despre felul, într-adevăr genial, în care a reușit să ridice simboluri ale artei tradiționale românești la forma lor sublimă, dându-le o expresie modernă. Și cu toate acestea nu am donat. Din câteva motive.
1. Întreaga poveste legată de retrocedarea și scoaterea la vânzare a Cumințeniei mă face să mă gândesc că e vorba mai mult despre bani, decât despre valori artistice sau valori „naționale”. Știm că această statuie a fost rechiziționată de statul român în perioada comunistă, expusă la Muzeul Național de Artă până recent, când a fost retrocedată urmașilor foștilor proprietari. Există variante ale poveștii care ne spun că statul a plătit în anul 1957 suma de 25.000 de lei pentru statuie. În acest caz, ea ar fi achiziționată pentru a doua oară, în urma retrocedării, ceea ce este evident aberant! O altă variantă a poveștii ne spune că nu se știe dacă suma respectivă a fost sau nu achitată de către stat, deoarece nu s-au găsit chitanțele care să dovedească acest fapt! Cam astea sunt lucrurile pe care le știu eu, cel căruia mi se cere să donez. Am eu vreo certitudine că această lucrare de artă nu va fi cumpărată acum a doua oară de către stat, și că nu este vorba, din nou, despre „băieții deștepți”, implicați de data asta în numele sublim al artei? Nu, am doar temeri că lucrurile ar putea fi întocmai astfel!
2. Valoarea pe care a negociat-o statul român pentru achiziție este de 11 milioane de euro. Nu sunt un cunoscător al pieței de artă, dar am auzit că lucrări ale lui Brâncuși s-au vândut în străinătate cu mai multe milioane de euro. Și mai știu că legea din România prevede că bunurile de tezaur aflate „în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, pot fi exportate numai temporar.” Cumințenia e un bun de tezaur. Drept consecință, statul are dreptul de preempțiune pentru achiziție dar, în același timp, lucrarea nu poate fi scoasă definitiv din țară. Cu alte cuvinte ea poate fi vândută pe piața privată de artă doar în România. Cea mai scumpă lucrare de pe piața românească de artă vândută până acum a valoarat 300.000 de euro. Este vorba despre un tablou de Luchian. De altfel, în anul 2013, piața artei din România valora în total în jurul a 28 de milioane de euro. Așadar, acum nouă ni se propune ca statul să achiziționeze o singură operă de artă, la aproape jumătate din valoarea întregii piețe de artă din România! Nu seamănă asta cu o intruzinue brutală a statului pe piață? Sunt de acord că Brâncuși a fost vândut în străinătate cu mai multe milioane de euro, dar oare se poate compara piața de artă din România cu cea din Anglia sau SUA? Putem pretinde aceleași sume aici? De ce nu a lăsat statul ca această statuie să fie vândută pe piața liberă? Ar fi obținut proprietarii un preț atât de mare? Personal, am din nou mari îndoieli.
3. După cum am spus, cred că motivul principal al eșecului campaniei este lipsa de solidaritate. Exact la ideea de solidaritate au avut intenția să ne trimită și cei care au gândit sloganul campaniei: „Brâncuși e al tău, așa cum și țara asta e a ta” scrie mare pe Guvern. Cred însă că sloganul a fost greșit ales și de aici unul din motivele eșecului. Problema este, tocmai, că românii nu simt că țara asta e a lor! Ei nu se simt solidari! Nu cu „țara”! E adevarat că, printre altele, rolul unui slogan propagandistic este să „producă” realitate, dar în momentul în care indivizii nu se recunosc în el, riscă să cadă în derizoriu. Propaganda lui Hitler era foarte eficientă pentru că germanii chiar se credeau poporul ales, propaganda lui Ceaușescu devenise ridicolă pentru că oamenii conștientizau prăpastia care o separa de realitate. Problema sloganului de față este, tocmai, că nu are foarte mare legătură cu realitatea. Câți dintre români se simt solidari cu „țara”? Să-i numărăm!
Vreo 3,5 – 4 milioane sunt plecați să muncească în străinătate. Sunt ei solidari cu România? Cu siguranță, majoritatea au rude sau familii cu care mențin legătura. Îi face asta solidari? Să nu uităm că majoritatea au plecat de aici, nevoiți fiind, nu din plăcere. La ultimele alegeri prezidențiale, deși impresia lăsată de media a fost alta, numărul românilor care au votat a fost în jur de 200 și ceva de mii. Deci, aproximativ 5 – 7 % din românii emigranți sunt interesați de România, cel puțin din punct de vedere politic. Să fie numărul celor interesați de valorile artistice românești mai mare? Am mari îndoieli.
Din numărul celor rămași acasă, stim că aproximativ jumătate dintre ei trăiesc la limita sărăciei. Se simt aceștia solidari cu România? Dacă ne gândim că în momentul în care sărăcia te amenință instinctul de supraviețuire devine mai puternic este normal ca asta să stimuleze egoismul. Generozitatea apare din surplus, nu din lipsă. O știm încă de la Aristotel. E drept, contează și educația, dar cred că atunci când te simți copleșit de probleme personale, te gândești mai degrabă la tine decât la alții. E, sigur, o tendință, deși există și excepții. Nu știu câți dintre cei care au probleme sociale, dintre „asistați”, au donat pentru Cumințenie, dar nu cred că foarte mulți. Oricum, îi iertăm. Sunt ignoranți!
Ne putem gândi apoi la românii care au reușit în cei 25 de ani de post-comunism. O parte dintre ei au făcut-o însușindu-și averea publică sau folosindu-se de diverse pârghii ale statului pentru a parveni. Cu siguranță mulți dintre aceștia își privesc cu indiferență semenii, atunci când nu-i disprețuiesc în mod direct. Din păcate așa arată o bună parte din „elita” noastră actuală. Iar unii au ajuns și în închisori, pentru „devotamentul” pe care l-au arătat față de societate. Să fie aceștia „solidari” cu restul? Poate cu colegii de celulă!
Putem vorbi apoi despre românii care au reușit în viață prin propria lor muncă cinstită, fără a se folosi de scurtături neavenite. Sunt cu siguranță numeroși. Aceștia știu însă că, din păcate, succesul lor s-a datorat în bună măsură faptului că au reușit în ciuda regulilor unor instituții și a unor cutume sociale și nu pentru că au fost susținuți în acest sens. Ei știu că succesul li se datorează doar lor și, mai mult, că uneori l-au obținut împotriva celorlați. Împotriva „sistemului”, cum se spune. Este țara asta a lor? Se simt ei solidari cu România? Își iubesc ei țara? Probabil că da. Dar cei care își iubesc țara, știu că nu poți să o iubești decât cu ciudă! Nu poți să o iubești cu calm și seninătane. Au ei motive să fie solidari? Da, cu un efort de generozitate, poate.
Cred, deci, că lipsa de încredere și de solidaritate este o problemă reală a societății românești. Și ea nu e de ieri de azi, ci are rădăcini care se pierd în sute de ani de istorie. E cu atât mai greu de lecuit. Se pare că un simbol, precum Brâncuși, nu a fost suficient pentru a înfrânge această veche meteahnă. Poate că de aceea nici sloganul ales pentru campanie nu a fost cel mai potrivit cu putință.
Și pentru că tot veni vorba despre Brâncuși, mi-am adus aminte de o emisiune la care a fost invitat Radu Varia. Probabil puțini români au auzit de el (sic!). Este un istoric și critic de artă român, specialist în opera lui Brâncuși și prieten bun cu Salvador Dali, în timpul vieții sale. R. Varia a povestit că are posibilitatea să aducă în România o statuie a împăratului roman Traian sculpată de către Salvador Dali. Folosindu-se de legăturile pe care le are, ar fi reușit să cumpere statuia cu suma de 750.000 de euro. Statuia ar fi urmat să fie plasată într-o piață publică din România. Atenție, vorbim despre o sumă de 15 ori mai mică, despre unul dintre cele mai importante simboluri ale românității noastre și despre un autor nu mai puțin celebru decât Brâncuși! În plus, spaniol. Pământul pe care s-a născut și Traian. Drumul istoric al genezei noastre ar fi putut fi refăcut astfel la nivel simbolic, prin Dali și statuia sa. Încărcătura este suficient de puternică. Aș spune, chiar mai puternică decât în cazul Cumințeniei. Ei bine, putem sta liniștiți, la autoritățile statului nu s-a găsit nici o ușă deschisă pentru această achiziție. E vorba aici despre solidaritate? Da, despre lipsa ei! Tocmai din partea celor care ar trebui să o manifeste primii! Atunci, de ce ne-o cer nouă?
P.S. Cornel Mihalache ne spune într-un articol foarte bine documentat ca în cei 10 ani cât a durat procesul pentru retrocedarea Cumințeniei nimeni nu a cautat in arhiva Ministerului Culturii actele pentru achizitionarea statuii de catre stat! Arhiva este inchisa pe motiv de dezorganizare! Întreg articolul poate fi citit aici.
sursa foto: mediafax.ro
Mulțumesc, Gelu! Excelent articolul, nu doar că e excelent scris, ci este și foarte adevărat. Da, e mai mult decât un zvon că sculptura aceasta a mai fost o dată achiziționată de către stat, în anii 50. Nu mai există chitanțe?! Haida de, ne iau de proști. Nici eu n-am dat niciun leu (nu știu ce la apucat pe Ghenie să dea o sută de mii de euro(!), desigur sub forma de contravaloare a unei opere personale. E sigur o șmecherie la mijoc. O va dibui cândva doamna Codruța, după ce-și va mai da o dată doctoratul, revizuit și copios augmentat – cum ar zice nenea Iancu. O afacere, nu știm în beneficiul cui. Personal, o spun în gura mare, prefer să-l știu la adăpost de batjocura românească pe Constantin Brâncuși. Într-un an (1982) când m-am dus special la Tg Jiu să văd Coloana, Poarta și Masa Tăcerii, le-am găsit într-o stare deplorabilă. Pe coloană, aproape până la doi metri înălțime erau incizate fel de fel de tâmpenii. Iar la Masa Tăcerii m-a apucat isteria, deși nu aveam decât 16 ani, atunci când am găsit scaunele fie înclinate, fie ciobite, unul răsturnat. Un prieten al tatălui meu mi-a spus că asta nu era nimic; la o vizită anterioară,în același an, văzuse într-o dimineață un căcat făcut pe un șervețel fix în mijlocul mesei. Atunci prefer să-l știu pe Brâncuși în orașele civilizate ale lumii, și am fost toată tinerețe supărat pe el, Brâncuși, că a fost atât de hotărât să nu accepte oferta unui oraș american, nu mai țin minte care, de a face și acolo o coloană, una din oțel inoxidabil, înaltă de 200 de metri. Explicația ar fi că dorea să rămână numai în România principala și monumentala sa operă, fiindcă prin anii 30-40 era încă patriot, spre deosebire de cum urma el să devină prin anii 50, când românii erau de-a binelea ocupați de către sovietici. Deci! Mi-aș dori și eu, ca fiecare dintre noi, să rămână această sculptură, Cumințenia Pământului aici, dar nu în orice condiții. Iar dacă ajunge în oricare muzeu occidental tot bine ar fi, poate chiar mai bine, pentru Brâncuși. În încheiere, te rog să citești și articolul amicului meu,
Cornel Mihalache, regizor la TVR.
Mersi pentru comentariu! Nu stiam despre gestul lui Brancusi fata de americani! Se pare ca patriotismul lui nu era de parada, ca al multora dintre romani si dintre contemporani!
Da-mi te rog link-ul catre articolul lui Cornel Mihalache, daca il ai. Mersi!