Cartea autorului american Sam Harris, Sfârșitul credinței. Religie, teroare și viitorul rațiunii, a fost scrisă imediat după atentatele de la 11 septembrie 2001 și publicată la New York în anul 2004. Anul acesta a fost tradusă și în limba română. Având în vedere evoluția evenimentelor din cei 15 ani care s-au scurs de la atentatele de la New York, dar mai ales starea de spirit din Europa occidentală a ultimelor zile, subiectul cărții este parcă mai actual decât atunci când cartea a apărut pentru prima oară pe piață. După cum putem bănui încă din titlu, cartea tratează despre fenomenul terorist, legătura acestuia cu religia (în special religia islamică, dar nu numai) și felul în care rațiunea se raportează la aceste realități.
Teza expusă de autor este clară, radicală și prezentată cu multă hotărâre: la baza fenomenului terorist din zilele noastre se află dimensiunea irațională a minții umane, care se sprijină și se manifestă în special prin religie și credință. Dacă teza autorului, precum și unele afirmații, pot fi șocante pentru cititorii care nu-l cunosc, atunci trebuie spus că Harris se prezintă ca unul dintre cei „patru cavaleri ai noului ateism”, alături de Daniel Dennett, Richard Dawkins și Cristopher Hitchens. Autorul este un apologet hotărât al rațiunii și al secularismului ca formă de organizare socială, însă, spre deosebire de ateii clasici, el discută și despre dimensiunea spirituală a existenței. În acest sens face distincția radicală dintre credință și spiritualitate, spiritualitatea fiind înțeleasă ca o formă de conștientizare a propriului sine, în special prin intermediul tehnicilor de meditație, desprinsă de o reprezentare dogmatică a lumii. Această concepție este mult influențată de budism, lucru pe care de altfel autorul îl și recunoaște explicit. Credința se referă la conținutul narativ al religiei, cu trimitere specială la cele trei mari religii ale Occidentului: iudaismul, creștinismul și islamul. Făcând separarea dintre cele două, Harris este un critic acerb al religiei și al credinței, fiind promotorul unei spiritualități fără religie.
Atunci când vorbește despre credință, autorul se referă în primul rând la credința așa cum este înțeleasă în sens literal din anumite texte sacre. Această manieră de abordare are un avantaj, dar și multe neajunsuri. Avantajul este dat de faptul că, din punct de vedere sociologic, majoritatea oamenilor au o raportare literală la propria lor credință. Or, din acest punct de vedere, o astfel de abordare a fenomenului religios de masă ne apropie foarte mult de datele empirice. Și Harris ne dă suficiente exemple de manifestări bizare ale diferitelor orientări religioase din SUA, rezultat al interpretării literale a unor pasaje din Biblie. De asemenea, comportamentul superstițios al multora dintre compatrioți ne este bine cunoscut. Rezultatul acestei înțelegeri literale este o credință oarbă în numele căreia omul este gata să acționeze, chiar violent atunci când este cazul, împotriva propriilor săi semeni. Iar exemplele prezentate în carte sunt cele clasice în acest sens: Inchiziția și Holocaustul.
Inchiziția este rezultatul unei concepții despre Dumnezeu și Adevăr asupra căreia Biserica are monopol, și presupune eliminarea tuturor celor care nu corespund acestei concepții (ereticii). Desigur, multe dintre motivele condamnării ereticilor sunt hilare sau ridicole pentru conștiința unui om modern, dar ele au avut efecte cât se poate de reale. Holocaustul este considerat de autor tot consecința unei credințe oarbe, de data asta în ideea superiorității rasei ariene și a destinului providențial al Fuhrerului. Deși este un fenomen secular, Holocaustul este consecința unui antisemitism ale cărui rădăcini sunt tot teologice: „cu toate că ura față de evrei în Germania a fost predominant seculară, această perspectivă reprezenta de fapt o moștenire directă a creștinismului medieval.” (p. 102). Deși autorul susține ipoteza unei filiații directe între antisemitismul modern și cel de origine teologică medievală, această afirmație nu este însoțită nicăieri de o demonstrație. Demonstrația ar fi fost necesară în contextul în care se știe că antisemitismul modern a fost alimentat (pe lângă motivele economice și sociale) mai degrabă de o reacție față de valorile modernității la care evreii aderau primii, combinată, în Germania, cu teoria supremației rasei ariene.
Urmează critica fenomenului terorist, văzut ca o consecință directă a valorilor propovăduite de religia islamică. În fapt, critica lui Harris este un atac deschis la adresa religiei musulmane, iar raportul dintre lumea musulmană și Occident este văzut prin prisma paradigmei ciocnirii civilizațiilor: „Noi ducem un război împotriva islamului” (p. 109), sună răspicat verdictul dat de autor. Religia musulmană este criticată în totalitatea sa, în primul rând pentru că interpretarea literală a unor versete din Coran (și autorul citează pagini întregi de astfel de versete) conduce la o încurajare directă a violenței și, apoi, pentru că prin valorile pe care le impune islamul nu este încurajată o reacție critică față de actele extreme de sinucidere teroristă. Lumea musulmană în ansamblul său, în care sunt incluși și musulmanii moderați, încurajează în fapt fenomenul terorist. Cifrele citate în sondaje de opinie sunt grăitoare în acest sens: între 20% (Turcia) și 80% (Liban) din locuitorii țărilor musulmane aprobă actele sinucigașe cu bombă! Știm de asemenea că unii dintre atacatorii recenți din Europa, urmăriți dinainte de poliție, au fost ascunși sau adăpostiți în comunitățile lor musulmane.
Autorul intră în polemică pe parcursul cărții cu cei care susțin diverse puncte de vedere referitoare la fenomenul terorist: seculariști, relativiști sau cei care consideră că terorismul este de fapt o reacție a lumii arabe față de agresiunea exercitată de Occident asupra sa. Seculariștilor, care susțin că oamenii sunt motivați de interese politice sau economice, iar apoi caută justificări religioase pentru actele lor, le răspunde că, tocmai, acest discurs religios nu ar putea fi motivant, dacă oamenii nu ar crede. Deci, tot credința este ultimul resort pentru astfel de acte extreme. Celor de stânga, care judecă fenomenul terorist din perspectiva unei reacții față de Occident, le răspunde că în lume au existat alte teritorii ocupate și populații agresate (palestinieni creștini, tibetani, indieni etc.) care nu au reacționat sinucigându-se și omorând oameni nevinovați. Ideea jihadului și a martiriului, specifice islamului, pot explica cel mai bine acest tip de comportament. Autorul critică de asemenea și relativismul și multiculturalismul dominante în Occident, afirmând că „Într-o ciocnire a civilizațiilor, pragmatismul nu pare foarte pragmatic. Pierderea convingerii că ai putea avea dreptate – indiferent în care privință – pare să fie o rețetă pentru haosul apocaliptic imaginat de Yeats, când ‘celor mai buni dintre noi le lipsește vreun crez, iar cei mai răi sunt prinși în patimi nestăvilite’.” (p. 185)
Răspunsul dat de Harris constă într-o pledoarie pentru un raționalism capabil să impună o etică universală a binelui și a răului, dublată de o căutare spirituală prin intermediul căreia indivizii să se descopere și să se cunoască pe sine. Astfel, oamenii pot fi îndemnați ca, prin intermediul rațiunii, să depășească barierele de ordin etic, religios sau rasial care îi separă acum. Verdictul este clar: „Putem fi raționali. Însăși rațiunea este cea care, prin natura sa, poate contopi orizontul cognitiv și cel moral. Rațiunea nu este nici mai mult, nici mai puțin decât paznicul iubirii.” (p. 196)
Acestea ar fi câteva dintre ideile principale susținute de autor în carte. Dincolo de punctele pozitive ale cărții (care există) ea are și destule neajunsuri. Acestea vin din însăși felul în care autorul problematizează. Mai precis, pornind de la înțelegerea literală a textelor religioase, autorul ignoră faptul că fiecare religie are diverse tradiții hermeneutice, care încearcă să armonizeze textele sacre și să le acorde un sens moral sau spiritual. Este un lucru banal că Biblia sau Coranul prezintă multe contradicții, dar ele au fost întotdeauna interpretate astfel încât de acolo să poată fi extras un sens coerent. Pornind tocmai de la ideea că Dumnezeu este autorul Bibliei și că adevărul prezentat acolo este unul literal (idee care, ce e drept, nu e străină multor credincioși) se ajunge la naivități teologice susținute de autor, de felul: „Pare cert că dogma creștină a nașterii dintr-o fecioară și o mare parte din anxietatea Bisericii cu privire la sex au fost rezultatul unei traduceri greșite din ebraică.” (p. 95) sau „Isus Cristos – care, după cum s-a dovedit, s-a născut dintr-o fecioară, a înșelat moartea și s-a ridicat trupește la cer – poate fi mâncat acum sub formă de turtă. Câteva cuvinte în latină, rostite peste licoarea ta preferată, și vei putea să-i bei sângele. Există vreo îndoială că, dacă pe lume ar fi existat o singură persoană care să creadă în așa ceva, aceasta ar fi fost considerată nebună?” (p. 74). Și exemplele ar putea continua.
Același neajuns îl găsim și atunci când autorul ne vorbește despre legătura dintre Coran, religia islamică și violență. Singura sa demonstrație constă în extragerea unor pasaje din Coran care îndeamnă la violență. Nu ne spune nimic despre facțiunile religioase existente în interiorul islamului. Nu ne spune nimic despre tradițiile hermeneutice ale acestuia. Nu ne spune nimic despre faptul că în secolul al XIX-lea în lumea musulmană a existat o puternică tendință modernistă și raționalistă (reprezentată de teologi precum Muhammad Abdush sau Rashid Rida) care încerca să împace Coranul cu știința modernă, și că acest curent nu era nicidecum unul marginal, ci, dimpotrivă, reprezentativ pentru spiritul musulman al vremii. Nu ne spune nimic despre faptul că interpretarea literală a Coranului, inițiată de al-Wahhab în secolul al XVIII-lea, a fost marginală în sânul islamului până pe la jumătatea secolului XX, când a început să capete tot mai multă influență, inspirând mișcările radicale actuale. Ce anume a determinat aceste schimbări? Care au fost factorii care au influențat aceste reorientări în lumea musulmană? Nu știm. Toate aceste neajunsuri ale cărții ne lasă uneori impresia că autorul nu cunoaște îndeajuns sau că se apropie într-un mod inadecvat de obiectul criticii sale.
Și, în cele din urmă, proiectul lui Harris de separare a spiritualității de religie, ridică la rândul său semne de întrebare. Dat fiind că orice exercițiu spiritual, formă de rugăciune sau de meditație s-a născut în interiorul unei religii, ar putea spiritualitatea funcționa fără credința religioasă? Ar putea exista o spiritualitate desprinsă de reprezentări ale imaginației, care până la urmă nu fac decât să prezinte, sub forma unui mit, aspecte relevante ale vieții interioare? Și, dacă religiile în formele lor clasice ar dispărea, ne garantează acest fapt că iraționalul uman, în forma sa negativă și distructivă, nu va găsi un alt mijloc de manifestare? Nu vor găsi oamenii alte pretexte pentru a se măcelări între ei? Experiența recentă, a ideologiilor de secol XX, ne arată că spiritul distructiv are întotdeauna capacitatea de a se ascunde sub masca celor mai bune intenții. Doar exercițiul discernământului și al iubirii îi poate rezista.