Trebuie spus din capul locului că lucrarea lui Alexandru Matei, O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965 – 1983) este o premieră reușită din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, avem de-a face cu o premieră absolută, în sensul că este prima lucrare publicată în limba română despre televiziunea din perioada comunistă. Apoi, în al doilea rând, autorul reușește să traseze câteva repere esențiale ale istoriei televiziunii, pe care le integrează în evoluția politică și socială a regimului comunist din perioada ceaușistă, având ca background teoretic sociologia Școlii de la Frankfurt.
Se știe că imediat după preluarea puterii de către Ceaușescu, în 1965, urmează o perioadă de relativă liberalizare, comparativ cu regimul lui Dej, pe modelul destalinizării făcute de Hrusciov în URSS. Această perioadă coincide cu avântul activității televiziunii, contribuind totodată din plin la dezvoltarea acesteia. Controlul ideologic este unul mai relaxat și, în contextul îndepărtării regimului Ceaușescu de Uniunea Sovietică, are loc o relativă deschidere spre cultura occidentală. Limbajul emisiunilor este unul personalizat, eliberat în bună măsură de clișeul ideologic, valorizându-se o cultură a eului individual. Apar emisiuni critice, cu tematică socială, economică, administrativă, culturală sau de învățământ. Câteva titluri reprezentative în acest sens sunt: Transfocator, Telecronica economică, Clubul tineretului etc. Însă, emisiunea emblemă pentru Televiziunea Română, din această perioadă, este emisiunea Reflector.
Difuzată pentru prima dată în 1967, inițial săptămânal iar apoi zilnic, pentru ca frecvența ei să scadă ulterior din nou, Reflector este o emisiune de anchete pe teme economice și sociale care se bucură de un succes rapid, imediat după primele ediții. Emisiunea este surprinzătoare pentru mesajul public al epocii, fiind percepută ca o emisiune liberă, ce permite critica neajunsurilor din societatea socialistă, critica ajungând uneori până la nivelul autorităților locale. Ancheta pleacă în general de la indivizi, pentru a ajunge la instituții, și nu transmite neapărat un mesaj ideologic. Reporterul apare ca un apărător al drepturilor consumatorului iar telespectatorul se simte părtaș la actul de justiție înfăptuit de televiziune. Asta se întâmplă pentru că de multe ori în urma difuzării emisiunii consecințele sunt unele concrete, autoritățile criticate fiind sancționate. Televiziunea devine, iată, ca purtător de cuvânt a opiniei cetățeanului, părtaș la decizia politică, jucându-și pe deplin rolul social ce-i revine.
Desigur, o astfel de deschidere și avânt al instituției Televiziunii sunt permise de contextul politic al epocii: Ceaușescu tocmai preluase puterea în urmă cu câțiva ani și, pe lângă deschiderea discursului care era necesară ca o reacție față de ideologia rigidă a regimului Dej, profită de „libertatea” acordată presei în general și televiziunii în special pentru ca, în urma fiecărei critici, autoritățile responsabile să fie sancționate. Este vorba desigur despre oameni ai regimului Dej de care Ceaușescu poate scăpa cu această ocazie, folosindu-se cu dibăcie de masca relativei liberalizări. Însă, în momentul în care presimte că accentele critice, încurajate inițial în această emisiune, se pot extinde mai mult decât este cazul și la adresa Autorității politice și a legitimității acesteia, atunci Ceaușescu va lua măsuri. Frecvența emisiunii va fi inițial redusă, iar ulterior conținutul ei își va pierde toată propsețimea prin care își câștigase atât de repede auditoriul.
Un alt eveniment al epocii organizat și difuzat de Televiziunea Română, relevant pentru îndepărtarea lui Ceaușescu de URSS și deschiderea sa spre Occident, este Festivalul „Cerbul de Aur” de la Brașov. Desfășurat pentru prima oară în 1968, Festivalul va avea parte de 4 ediții, până în 1971, după care va fi interzis sub pretextul lipsei de fonduri. Coincizând cu declarația lui Ceaușescu împotriva invadării Cehoslovaciei de către URSS, Festivalul invită la Brașov vedete ale muzicii pop din epocă (Amalia Rodriguez, Cliff Richard, Julio Iglesias, Dalida etc.) și aduce 20 de televiziuni străine pentru transmisiuni, reușind rapid să-și câștige renumele și să fie comparat cu Eurovisionul, care avea deja o vechime de 12 ani. În felul acesta Ceaușescu este singurul lider „excentric” al lagărului socialist care-și permite să „rupă” cortina culturală (și nu numai) trasă față de capitalism.
Numai că Ceaușescu va simți în scurt timp inutilitatea, ba chiar mai mult, pericolul unei astfel de demonstrații culturale. În măsura în care românii au acces la vedetelele muzicii din afară și la modele pe care acestea le propagă, ei riscă să fie dominați de fantasma plaisirismului culturii occidentale, fapt care îi va sustrage de la munca pentru construirea socialismului. Pe lângă faptul că imitând modele din afară România riscă să rămână o într-un perpetuu mimetism periferic față de Occident, modelul consumerist liberal promovat de cultura de masă occidentală reprezintă un pericol ca atare la adresa puterii comuniste de la București. Astfel, prins între cele două blocuri de putere, între URSS și Occident, Ceaușescu ia decizia constituirii unei identități specifice și a unei culturi de mase proprii. Sâmburii acestei decizii apar la Congresul al X-lea al PCR, în 1969, când Ceaușescu hotărăște să consolidze relațiile economice cu țările din „lumea a treia” și să contribuie la edificarea unei identități naționale care să poată ține piept influenței culturale impuse din Uniunea Sovietică și seducției exercitate de modelul occidental.
Unul dintre oamenii care a contribuit în mare măsură la reorientarea discursului cultural și ideologic al regimului Ceaușescu a fost Dumitru Popescu, supranumit și „Dumnezeul culturii”. D. Popescu a fost numit în 1971 în funcția de șef al Consiliului Național al Radioteleviziunii, influențând din această poziție evoluția ulterioară a acestei instituții. Era un cunoscut promotor al antisovietismului și al unui naționalism „luminat”, respingând însă formele culturale avangardiste sau postmoderne. El este cel care are ideea reprezentării lui Ceaușescu, ca urmaș al unei lungi pleiade de domnitori români legendari, contribuind astfel decisiv la dezvoltarea de mai târziu a cultului personalității liderului comunist. Istoria națională este văzută într-o continuitate liniară, începând cu Regatul Dac, trecând prin Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, și împlinindu-și destinul prin opera lui Ceaușescu.
În acest context televiziunea trebuie să promoveze valorile național-comuniste care să mobilizeze cetățenii pentru a realiza opera avută în vedere de Ceaușescu: dezvoltarea economică și construirea societății socialiste. Discursul televizual urmărește defăimarea individualismului, a lăcomiei și a viciilor societății capitaliste, elogierea oamenilor simpli care se sacrifică pe altarul dezvoltării, propovăduirea virtuților colectivului, înfăptuirea dreptății și a solidarității sociale, emanciparea culturală și „spirituală”, prin „spiritual” înțelegându-se de fapt ideologic. Televiziunii îi revine importantul rol de mobilizare a maselor și de edificare a etosului eroic necesar pentru opera ce trebuie înfăptuită. Ea trebuie să transmită ideologia, să-i facă pe oameni să o simtă și să o „trăiască”.
Astfel, destinul televiziunii intră definitiv sub influența ideologiei. Ea trebuie să contribuie la edificarea unei culturi proprii de mase, diferită de cea din vest, o cultură națională și naționalistă, opusă culturii cosmopolite a Occidentului. Astfel, Dialog la distanță, acea emisiune de divertisment care producea emulație în jurul concurenței dintre artiștii din diferite regiuni ale țării, se va transforma în Cântarea României, unde muzica corală, muzica folclorică, muzica ușoară și poezia se îmbinau într-un mesaj bine ambalat ideologic proslăvind Puterea. Tot în acest context apare și Cenaclul Flacăra, care produce „show-uri” de muzică și poezie, îmbinând etosul hippie, la modă în Occident, cu mesaje patriotice și ideologice bine țintite. Cenaclul reușește să adune zeci de mii de oameni pe stadioane, atrași de relativa normalitate artistică promovată de poetul Adrian Păunescu, până în 1985 când este interzis. Amploarea fenomenului devenise riscantă pentru regim.
Emisiunile sociale sau cele de tip anchetă, cu izul de libertate pe care-l promovau la sfârșitul anilor ’60, servesc acum comandamentelor ideologice, criticând indivizii inapți să se „ridice” la înălțimea eticii socialiste. Telejurnalul, emisiunea zilnică de știri a postului național, nu mai are rolul de a informa publicul, ci de a transmite „adeziunea” oamenilor muncii la procesul de făurire a societății socialiste. De aici importanța punerii în lumină a înfăptuirilor regimului. Singurele emisiuni neinfestate ideologic sunt cele de varietăți și Teleenciclopedia. Încetul cu încetul, discursul mediatic se sclerozează, eșecul devenind evident în momentul în care cele 2 ore de emisie rămase pe zi repetă la infinit aceleași clișee propagandistice.
Eșecul televiziunii față de misiunea pe care o avea de îndeplinit în socialism îi este într-o oarecare măsură intrinsec naturii ei. Prin faptul că este dominată de imagine, televiziunea stimulează simțurile și fantezia, devenind un obiect al dorinței în sine. Ea nu poate edifica un etos și nici nu poate cultiva masele (în sensul german al termenului, Bildung, acela de „formare”), pentru că valorile morale și cele intelectuale nu se pot încarna în imagini. Dihotomia dintre conținutul mesajului și forma de prezentare a sa, teoretizată de Ceaușescu într-o ședință a Uniunii Scriitorilor din 1968, nu mai este valabilă în cazul televiziunii. Aici, după spusele lui McLuhan, mediul este mesajul. Tocmai de aceea eroii pe care Ceaușescu vrea să-i construiască cu ajutorul televiziunii devin ridicoli. Televiziunea produce vedete, nu eroi.
Acest paradox, dintre sarcina atribuită televiziunii și neputința ei de a o realiza, este dublat de un alt paradox intrinsec regimului socialist: scopul regimului, de a atinge un nivel de viață materială mai bună, ajunge să fie subminat pe măsura realizării sale. În momentul în care cetățenii ajung la un nivel de viață relativ confortabil sunt tentați să dea uitării tocmai „sacrificiile” cerute de ideologia care a stat la baza realizării sale. De aceea, pentru a-și împiedica propriul sfârșit, comunismul va trebui să ducă în continuu o luptă de „spiritualizare” și moralizare pentru a menține superioritatea ideii asupra obiectului, devenit, ca marfă, obiect al dorinței. Relativa prosperitate atinsă în societatea românească în anii ’70 i-a făcut pe români să respingă categoric sacrificul impus de Ceaușescu în anii ’80. Acestor dificultăți insurmontabile li se adaugă și fantasma bunăstării venite din Occident, unde plăcerea consumului și etica „nedureroasă” se instalaseră deja pe deplin.
