Acum câteva zile, istoricul de origine elvețiană Oliver Jens Schmitt a susținut la Ateneul Român o conferință cu tema „România în 100 de ani”, în cadrul ciclului de conferințe inițiate de Humanitas și intitulate „Despre lumea în care trăim”. Consider că evenimentul este unul notabil, din mai multe puncte de vedere, și sper că va fi continuat pe viitor de alte evenimente situate cel puțin la aceeași înălțime.
Cred că sunt mai multe motive pentru care merită să discutăm despre această conferință:
- Este primul eveniment semnificativ și vizibil desfășurat până acum în anul centenarului.
- Pentru prima dată un istoric prezintă unui public larg, într-o oră, un „bilanț” sintetic al evoluției României în ultima sută de ani.
- Istoricul este un elvețian, stabilit la Viena și specializat în istoria Europei de Est. Desigur, un istoric străin are avantajul de a-și expune punctul de vedere beneficiind de o oarecare detașare față de parti-pris-urile noastre locale, însă, pe de altă parte, există riscul de a ne simți supuși unor judecăți pe care le considerăm prea dure sau nedrepte. Și, într-adevăr, în prima parte a conferinței, am putut avea uneori senzația că judecata este una prea critică, iar tonul prezentării destul de sumbru, dar apoi, în partea a doua a dialogului cu Marian Voicu tonul s-a relaxat, iar istoricul elvețian a subliniat în câteva rânduri că nu are răspunsuri la toate întrebările, că are încă multe necunoscute și că nu a venit aici pentru a ne preda lecții. Pe scurt, dacă mai lăsăm puțin la o parte „mândria națională”, cred că avem încă de învățat din astfel de dezbateri.
Desigur, informațiile prezentate în conferință nu sunt inedite în sine. Ele sunt cunoscute istoricilor români sau celor care au studiat istoria României în secolul XX. Inedite mi s-au părut mai degrabă modul în care istoricul a ales să interpreteze evenimentele cunoscute și paradigma de interpretare pe care a propus-o. O precizare binevenită a d-lui Schmitt, pe care trebuie s-o reluăm și aici, în istorie nu există „obiectivitate”, există perspective de interpretare. Iar conferențiarul a precizat că perspectiva din care alege să interpreteze faptele este cea a valorilor liberal-conservatoare europene. Și aici cred că merită subliniat faptul că autorul nu a căzut într-un discurs clișeistic, deși există acest risc atunci când propunem o grilă de interpretare pentru a înțelege evenimente ce, în mare parte, nu se regăsesc în acea grilă.
Cei 100 de ani de la Marea Unire se împart, în mod evident, în 3 mari perioade:
- 1918 – 1938 : democrația interbelică în România Mare;
- 1938 – 1989 : perioada regimurilor autoritare și dictatoriale (regimul personal al lui Carol al II-lea, dictatura militară a lui Ion Antonescu și regimul comunist);
- 1989 – 2018 : regimul democrației post-comuniste.
Așadar, din cei 100 de ani de la Unire, societatea românească a avut parte de 51 de ani de dictatură.
Interbelicul
După 1989, din nevoia unei legitimări a noului regim politic, s-a încetățenit la nivelul opiniei publice percepția conform căreia democrația interbelică a fost un fel de „epocă de aur” în istoria României, scopul nostru de acum fiind revenirea la valorile interbelicului. Elita intelectuală a pus într-o opoziție radicală interbelicul, conotat pozitiv, cu regimul comunist, prezentat într-o lumină negativă, demonică pe alocuri. Istoricul elvețian propune depășirea acestei paradigme de interpretare, clișeizată deja, și caută elementele de continuitate, dincolo de rupturile radicale, tragice pe alocuri, din istoria României recente. Asistăm astfel la o reinterpretare a interbelicului: în 1918 România Mare este formată din provincii care au aparținut unor mari Imperii, cu tradiții politice diferite, fiind așadar un „stat post-imperial compozit”. Principala sarcină a noului stat este de a uniformiza instituțiile, practicile politice, populația șamd. De aici și centralizarea crescândă a puterii. În acest context, regimul interbelic este destul de departe de democrația aproape ideală din imaginația unora, la cârma căreia se aflau elite responsabile și educate în Occident. Aflăm că democrația și parlamentarismul erau mai degrabă de paradă, alegerile erau controlate, cunoscutul mecanism al „rotativei guvernamentale” fiind esențial în acest sens, puterea era autoritară și se exercita prin mecanisme informale, elita era în mare parte coruptă și total desprinsă de interesele poporului. Acesta este contextul în care, pe fondul crizei economice din anii ’30, opinia publică se radicalizează, iar pe scena politică apare o mișcare politică radicală și originală: Mișcarea Legionară. Legionarii detestau democrația și-i urau pe străinii care controlau o parte din pârghiile economice și politice din România. Combinând mișcarea politică cu fiorul religios aceștia propovăduiesc un misionarism politic totalitar, cu scopul salvării României. După un aparent succes, totul sfârșește violent în iarna lui 1941, într-un mod pe care îl cunoaștem cu toții.
Desigur, ascultând un discurs despre neajunsurile interbelicului, nu putem să nu ne gândim la personaje istorice precum Constantin Stere sau Nae Ionescu care, deși situați pe poziții politice opuse, spuneau în fapt același lucru. C. Stere discuta despre deficitul de democrație, fiind unul dintre puținii politicieni români care propuneau proiecte în scopul unei democratizări mai largi a vieții publice românești, în timp ce N. Ionescu, cu opinii anti-democratice explicite, pleda deschis pentru desființarea partidelor politice, din moment ce parlamentarismul este oricum doar o simplă fațadă! La amândoi se putea citi același simptom: o criză gravă a regimului democratic. Fiecare vedea în mod radical diferit remediul.
Dictatura comunistă și proiectul național
După cel de-al Doilea Război Mondial totalitarismul comunist se instaurează în România, mai întâi sub forma stăpânirii sovietice, apoi a comunismului național. Interesantă este analiza regimului național-comunist, inițiat în perioada lui Gheorghiu-Dej și desăvârșit în epoca Ceaușescu, care reprezintă, într-o formă diferită, o surprinzătoare continuitate cu proiectul politic interbelic. Dacă naționaliștii din interbelic își doreau o „Românie a românilor”, național-comunismul a reușit să transforme în realitate acest deziderat! Cum? Printr-o administrație centralizată, prin procesul de industrializare care creează o dinamică a populației, impunând chiar „strămutări” de populații, și printr-o nivelare etnică realizată de Ceaușescu în special prin vinderea minoritarilor evrei și germani către Israel și Germania Federală. Așadar, idealul legionar și-a găsit aplicarea în realitate, iar conferențiarul ne spune că, în anii ’70, frații lui Corneliu Zelea-Codreanu, care supraviețiuseră urgiilor istorice, erau mulțumiți de tot ceea ce realizase regimul comunist, mai puțin colectivizarea pământului țăranilor!
Un alt important filon care asigură continuitatea României moderne în acest secol este reprezentat de anumite instituții ale statului. Serviciile de informații, Armata, Biserica și Academia sunt instituțiile care au asigurat, dincolo de toate rupturile istorice, continuitatea proiectului etno-național. Desigur, o astfel de ipoteză este mai degrabă surpinzătoare, având în vedere că ea nu a fost formulată sau discutată ca atare de istorici până acum. Dintre cele patru instituții, armata și-a pierdut între timp din influența politică, dar serviciile de informații au reușit să și-o păstreze, chiar și după epoca comunistă. Academia este văzută ca un soi de laborator ideologic al naționalismului, iar BOR-ul a fost un aliat ideologic al statului român modern încă de la începuturile sale, din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Biserica Ortodoxă Română susține în mod explicit legătura dintre ortodoxie și românism, prin teoria simfoniei bizantine dintre cele două puteri. Chiar și în perioada comunistă această teorie a reprezentat un element de legătură între Biserică și statul comunist „ateu”. După 1989, Biserica a evoluat deschis în spațiul public, legitimându-se în continuare în fața opiniei publice tot pe baza acestei legături ancestrale dintre poporul român și credința sa. Proiectul Catedralei Mântuirii Neamului este cea mai vizibilă realizare care depune mărturie în acest sens, fiind de altfel tot un proiect interbelic, care va fi inaugurat acum, la 100 de ani de la Unire. Astfel se închide cercul istoriei noastre de un secol.
Și democrația?
Desigur, în toată această expunere sistematică și sintetică, prezentată aici pe scurt, este foarte slab reprezentată o singură dimensiune: democrația cu instituția sa reprezentativă, Parlamentul. Românii nu au avut niciodată încredere în instituția Parlamentului și nu au avut niciodată o părere bună despre Parlament. Și, deși tind să cred că arbitrariul și corupția puterii politice nu sunt azi atât de răspândite precum în perioada interbelică, totuși, democrația a avut de suferit din 1989 încoace. Acest fenomen este destul de vizibil prin prezența tot mai redusă a cetățenilor la vot și prin concentrarea tot mai mare de către partidele dominante a puterii la nivel local. În schimb, serviciile de informații s-au întărit, iar începând cu mandatul președintelui Traian Băsescu au început să joace un rol public tot mai activ. Faptul că azi opoziția față de puterea politică deținută de PSD-ALDE nu se exercită în Parlament, ci e reprezentată de cuplul DNA-Președinte (susținut de serviciile de informații?!) este un indiciu cât se poate de evident al deficitului democratic actual. Spre binele nostru, să sperăm că acesta nu se va agrava pe viitor…
foto Sorin Ioniță
